Deuteronomul 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Către întregul Israel,

Moise-a vorbit, în acest fel:

„Să ascultați dar, fiecare,

Legea, poruncile pe care

Vi le-am dat astăzi și să știți

Că trebuie să le-mpliniți,

Așa cum ele vă sunt date,

Mereu, cu mare scumpătate.

2Domnul, cu noi, a încheiat

Un legământ, când ne-am aflat

La muntele Horeb; iar voi

3Știți că l-a încheiat cu noi –

Care suntem aici, în viață –

Nu cu părinții – și în față,

4Din flăcări, Domnul ne-a vorbit,

Pe munte. Toți L-ați auzit.

5Eu, între voi, m-am așezat,

Și Dumnezeu, căci v-ați speriat

Atunci, de focul Domnului.

Eu v-am vestit cuvântul Lui,

Căci sus, pe munte, m-am urcat.

Domnu-n ăst fel a cuvântat:

6„Eu, Domnul sunt și sunt mereu,

Al lui Israel Dumnezeu.

Din al Egiptului ținut,

În care, rob, ai fost făcut –

Din a robiei casă-amară –

Eu Domnul, Eu te-am scos afară.

7De-aceea, ia aminte bine,

Să nu ai – afară de Mine –

Alți dumnezei, cumva, vreodată.

8Nu îți vei face, niciodată,

Un chip cioplit, vreo-nfățișare

Să semene cu lucruri care

Aflate sus, în ceruri, sânt,

Sau jos aflate – pe pământ –

Ori poate sunt în apa care

Își are loc de așezare

Mai jos decât acest pământ.

9La toate-aceste câte sânt,

Să nu te-nchini, să te ferești

Ca nu cumva să le slujești,

Căci al tău Domn și Dumnezeu –

Întotdeauna – voi fi Eu;

Eu sunt un Dumnezeu gelos

Cari pedepsește, ne-ndoios,

Greșelile părinților

Până și în copiii lor –

Al treilea și-al patrulea ram

E pedepsit, din neam în neam,

La cei cari, ură, Îmi nutresc.

10Însă, de cei ce Mă iubesc –

Și Îmi păzesc neîncetat,

Poruncile pe cari le-am dat –

Mă-ndur de ei și de-al lor ram,

Până la al mielea neam.

11Să nu ia în deșert, cumva,

Sfântul Meu Nume, cineva.

Căci Dumnezeu, nepedepsit –

Pe cel care a îndrăznit

Să ia-n deșert Numele Lui –

Nu o să-l lase. Nimănui,

Acest fapt, nu-i e-ngăduit

Și aspru fi-va pedepsit.

12Apoi, de ziua de odihnă,

Grijă să ai, s-o faci în tihnă.

De ea, mereu să-ți amintești,

Căci trebuie să o sfințești

Întotdeauna, negreșit,

Așa cum Domnu-a poruncit.

13Ai șase zile – precum vezi –

În care poți ca să lucrezi

Și lucrul să ți-l faci în tihnă.

14A șaptea zi e de odihnă

Și Domnului, Îi e-nchinată.

În ea, să nu lucrezi vreodată,

Căci săvârșești un lucru rău:

Deci nici tu și nici fiul tău,

Să nu lucrați. Atunci veți sta.

Nu va munci nici fiica ta,

Nici robul care te slujește,

Nici roaba care locuiește

La tine și nici vita care,

Sălaș, la tine-n iesle-și are.

Străinul care-i pripășit

La tine-n casă e oprit

Și el, de-asemeni, să muncească.

Toți trebuie să se-odihnească

Atunci – cu tine – negreșit,

Așa cum Domnu-a poruncit.

15Să-ți amintești, neîncetat,

Că și tu, rob, ai fost aflat

În al Egiptului ținut,

Dar Domnul, liber, te-a făcut.

Cu braț întins și mână tare,

Din a Egiptului strâmtoare,

Te-a scos afară, ți-a dat tihnă.

Păzește-I ziua de odihnă

Întotdeauna, negreșit,

Așa precum a poruncit.

16Să îți cinstești tatăl și mama,

Căci doar așa – ia bine seama –

Vei dobândi, pe negândite,

În lume, zile fericite,

Iar anii vieții ți-i lungești,

În țara care o primești –

Pe care Domnul ți-o dă ție.

17Să nu ucizi; iar de curvie,

18Va trebui să te ferești.

De-asemeni, să nu preacurvești.

19Să nu furi de la nimenea;

20În urmă, grijă vei avea

Ca strâmb, să nu mărturisești

Voind să-ți învinovățești

Aproapele – seamănul tău.

21Să nu poftești ce e al său:

Să nu poftești la casa lui,

Nici la nevasta omului;

Să nu poftești, în gândul tău,

Roabă sau rob, ori boul său;

Măgarul lui, să nu-l poftești

Și-asemenea, să nu dorești

Vreun lucru care e al său –

Care-i al seamănului tău.”

22Aceste vorbe, le-a rostit

Domnul, când vouă va vorbit,

Pe muntele Horebului,

Șezând în para focului,

Fiind, de nor, înconjurat

Și-n neguri dese, îmbrăcat.

Voi toți, atunci, ați auzit

Cuvintele ce le-a rostit –

N-a fost nimic adăugat.

Totul în piatră-a fost săpat,

Iar tablele acele-apoi,

Mi le-a dat mie, pentru voi.

23Atuncea când ați auzit

Glasul cel care a venit

Din întunericul întins,

Când muntele era aprins,

Ai voști’ bătrâni și cu cei cari,

În seminții, erau mai mari,

De mine s-au apropiat

Și-n acest fel au cuvântat:

24„Acum, prin voia Domnului,

Noi am privit la slava Lui

Și glasul Său l-am auzit,

Din para focului ieșit.

Azi, auzit-am al Său glas

Și totuși, vii, noi am rămas.

25Cu o-ntrebare noi venim:

De ce trebuie să murim?

Căci ăst foc mare, negreșit,

Pe toți ne va fi mistuit;

Iar dacă noi mai auzim,

Glasul lui Dumnezeu, pierim.

26Într-adevăr, e cineva,

Care a auzit, cândva,

Al Domnului Cel Viu cuvânt,

Și să nu intre în mormânt?

A auzit oare-al Său glas

Și totuși, viu, să fi rămas,

Privind la para focului

Și ascultând vorbirea Lui?

27Iată ce vrem noi, de la tine:

Apropie-te tu, mai bine,

De-al nostru Domn. Porunca Lui,

Să vii apoi și să ne-o spui.

Vom asculta ce îți va spune

Domnul și toți ne vom supune,

Făcând precum a poruncit.”

28Domnul, pe voi, v-a auzit

Și-n urmă, El a cuvântat:

„Iată că Eu am ascultat

Ce-au zis cei care-au fost la tine.

Să știi că tot ce-au spus, e bine.

29O! Numai de le-ar rămânea,

Mereu, în inimi, frica Mea,

Și să-mplinească, negreșit,

Tot ceea ce le-am poruncit,

Ca astfel fericiți să fie

Și ei și-ai lor fii, pe vecie!

30Du-te și spune-le: „Plecați!

La corturi, să vă înturnați!”.

31Dar tu rămâi, aici, cu Mine,

Căci Eu am să le dau – prin tine –

Porunci și rânduieli și legi.

Tu trebuie să le-nțelegi

Și să-i înveți să le-mplinească,

În țara ce au s-o primească.”

32Luați dar, seama! Negreșit,

Să faceți tot ce-a poruncit

Al vostru Dumnezeu, acum.

Nu vă abateți, nicidecum,

Din drumul Său, spre dreapta lui,

Ori către stânga drumului.

33Urmați calea lui Dumnezeu

Ca, fericiți, să fiți mereu,

Și multe zile să trăiți,

În țara pe care-o primiți.”