Naum 3 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Vai de cetatea ‘ceea care

Iubește-a sângelui vărsare,

Cari este plină de minciună,

Cari silnicia o adună

Și cari, împinsă de-a ei fire,

Pusă-i mereu doar pe răpire!…

2Ascultați biciul vâjâind,

Plin de furie, și pocnind!

Ascultați goana cailor

Și duruitul carelor!

Să ascultați cum huruiesc

Roțile când se învârtesc!

3Năvalnic, călăreți-atacă,

Scânteie săbii fără teacă

Și fulgeră-nspăimântător

Oțelele sulițelor…

De fierul armei, cad loviți,

Pe câmp, mulțime de răniți!…

Grămezi de morți – nenumărate –

Zac peste tot, împrăștiate,

Căci fără număr se vădesc

Morții!… Cei care mai trăiesc

Se-mpiedică, în goana lor,

De trupurile morților!…

4Din pricina curviilor

Și a nelegiuirilor

Ce le-a făcut curva cea care

Se arăta fermecătoare

Și iscusită, căci vindea

Neamuri și de-asemenea

Popoare, prin a ei curvie

Și prin a ei vrăjitorie.

5„Ascultă și ia seama bine!

Mare necaz am Eu, pe tine!” –

A zis, cu glas răsunător,

Cel care-i Domn al oștilor.

„De-aceea, iată că îți zic:

Poalele-n cap ți le ridic,

Iar neamurile s-or uita

Să vadă goliciunea ta.

Popoarele se-ntorc spre tine

Să vadă toată-a ta rușine.

6Voi azvârli cu murdării,

Asupra ta, așa să știi!

Te înjosesc și de ocară

Ajunge-vei, în orice țară.

7Aceia care vor avea

Putința de a te vedea,

Fugi-vor să se-adăpostească

Și-n acest fel au să vorbească:

„Ninive este nimicită!

De tot, ajuns-a pustiită!

Cine-o va plânge? Unde oare,

Să ne-ndreptăm, în căutare

De oameni care ar putea

Ca mângâiere să îți dea?

8Dar spune, oare, te gândești

Că tu mai bună te vădești

Decât cetatea așezată

Chiar între râuri și chemată

Drept No-Amon, cetate care

Avuse marea-n apărare?

9Egipt și Etiopia

Tărie fost-au pentru ea.

Oameni din Put și Libieni

Fost-au sprijinitori ai ei.

10Dar și ea a ajuns să fie

Dusă-n surghiun și în robie,

Iar pruncii ei au fost zvârliți

Pe ulițe și nimiciți.

Pentru cei cari în frunte-au stat,

Sorțiul apoi l-au aruncat

Și-n lanțuri au ajuns cei cari

Se dovedeau ai ei mai mari.

11Dar și tu te vei îmbăta

Și un loc bun vei căuta,

În care să te-adăpostești

De cei cari dușmănită ești!

12Cetățile-ți de căpătâi

Sunt precum roadele dintâi

Ale smochinului aflat

În drum, cari dacă-i scuturat,

Cădea-vor la acela care,

Să le mănânce, poftă are.

13Iată dar că al tău popor

E-asemenea femeilor.

În a vrăjmașilor tăi cale,

Deschise sunt porțile tale,

Căci flăcările-au mistuit

Zăvoarele ce le-au păzit!

14Să scoateți apa ‘ceea care

Este pentru împresurare!

Să fie, iarăși, ridicate

Întăriturile sfărmate!

Calcă pământul în picioare,

Frământă lutul, după care,

Cuptorul să îl pregătești

Și cărămizi să întocmești!

15Iată, tocmai în acel loc,

Mâncată ai să fii de foc,

Iar sabia, de peste fire,

Te șterge cu desăvârșire!

Ca și lăcusta te-ai sporit,

Ca forfecarul înmulțit –

Acum – ajuns-ai ca să fii,

Dar ai să pieri însă, să știi!

16Neguțătorii tăi se-arată

A fi mai mulți în număr, iată,

Decât sunt stelele pe care

Cerul cel necuprins le are.

La tine s-au îngrămădit,

Căci ca lăcustele-au venit,

Ca puii de lăcustă care

Aripile-și întind, să zboare.

17Toți voievozii și cei cari

Se dovedesc ai tăi mai mari

Asemeni sunt lăcustelor

Cari, în răceala zorilor,

Loc în dumbrăvi își pregătesc,

Pentru că adăpost voiesc.

Apoi, când soarele apare,

Zborul își ia ceata lor mare,

De nici nu mai este știut

Locul în care a șezut.

18Asculte cel ce-i așezat

Peste Asiria-mpărat:

Îți dorm păstorii – nu păzesc –

Și-ai tăi viteji se odihnesc.

În timpu-acesta – negreșit –

Poporul tău e risipit

Pe munți și nu va mai putea

Ca să îl strângă nimenea.

19Pentru-a ta rană, alinare

Nu este, căci leac, ea nu are!

Cine aude ce-ai pățit

Bate din palme, fericit,

Pentru că cine n-a fost, oare,

Atins de răutatea-ți mare?”