Eclesiastul 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Mersul tuturor lucrurilor

1De la Ierusalim plecat,

Cuvântul unui împărat

Prin valul vremii a pătruns,

Iar astăzi e la noi ajuns.

Acuma deci, atenți să stați,

Dacă doriți să-l ascultați:

„Eclesiastul fost-am eu,

Iar David este tatăl meu.

Să mă asculte tot poporul,

Căci sunt Propovăduitorul!

2Văd lipsă de înțelepciune –

Totul e doar deșertăciune!

E orice lucru, pieritor –

Supus deșertăciunilor.

3M-am întrebat: „Ce folos are

Un om, din truda lui, sub soare?”

4Un neam se trece, altul vine,

Pământul însă se va ține,

În veșnicie pe picioare.

5Iată că soarele răsare,

Apune și aleargă iară

De unde-a pornit prima oară,

Să reînceapă altă zi.

6Vântul suflă spre miazăzi;

Se-ntoarce-apoi spre miazănoapte

Cu ale palelor lui șoapte.

‘Napoi, revine peste fire,

Veșnic făcând astă rotire.

7Spre mare, râurile toate

Se-ndreaptă. Apa lor nu poate

Să umple a ei gură largă,

Ci spre izvoare, iar, aleargă

Din nou să curgă înspre mare.

8În necurmată frământare

Sunt lucrurile. Ochiul meu,

Chiar dacă le-ar privi mereu,

Nu se mai satură privind

Și nici urechea auzind.

9Tot ce a fost, are să fie

Din nou, în vremea ce-o să vie.

Tot ceea ce a fost făcut,

Iar se va face. Am văzut

Cum că nimic nu-i nou sub soare.

10De e vreun lucru despre care

S-ar putea spune: „În sfârșit,

E ceva nou, neîntâlnit.

Priviți! Este făcut cu rost!”,

Acela născocit a fost,

Cu multe veacuri, mai ‘nainte.

11Nimeni nu-și mai aduce-aminte

De tot ce fost-a în trecut,

Iar despre ce s-a petrecut

Acum – sau despre ce-o să fie –

Nicicând n-are să se mai știe,

Căci întâmplările din urmă

Nu au să lase nici o urmă

Pe cerul lumii azuriu,

Ființelor de mai târziu.

Deșertăciunea tuturor lucrurilor

12Primiți acum, al meu cuvânt,

Căci eu Eclesiastul sânt –

Al lui Israel împărat.

13Eu, inima, mi-am îndemnat

Să cerceteze, s-adâncească –

Cu-nțelepciune să gândească –

Tot ce sub ceruri se întâmplă.

Nu-i o-ndeletnicire simplă,

Ci dimpotrivă, truda cere,

Perseverență și putere.

Așadar iată, Dumnezeu

Cum l-a trudit, pe om, mereu.

14Și eu, la rându-mi, m-am trudit

În acest fel, căci am voit

Ca să văd tot ce e sub soare –

Tot ce se face – după care,

Am judecat cu-nțelepciune

Că totul e deșertăciune.

Că tot ce este pe pământ

E numai goană după vânt,

E ceea ce am constatat.

15Nu poate a fi îndreptat

Ce este strâmb și nici trecut,

La urmă, tot ce s-a văzut

Că este lipsă. M-am gândit

16Și mie însumi mi-am vorbit:

„Sporit-am în înțelepciune,

Mai mult decât puteau s-adune

Cei care-au fost încoronați

‘Naintea mea ca împărați,

Peste Ierusalim.” Mereu,

În minte adunat-am eu,

Înțelepciune și știință.

17Inima mea, cu sârguință,

A cercetat – atunci – prostia,

Înțelepciunea, nebunia.

Am înțeles că și-aste sânt,

La fel, doar goană după vânt;

18Căci unde-i multă-nțelepciune,

Și mult necaz o să se-adune,

Iar cel cari multe știe, are

Parte și de durere mare.