Iov 31 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Un legământ am încheiat

Cu ochii mei și am jurat

Că nicicând n-am să mi-i opresc,

Când o fecioară-am să zăresc.

2Eu am făcut precum am spus;

Dar nu știu, Dumnezeu, de sus,

De ce oare m-a pedepsit

Și astă soartă mi-a gătit?

De ce, în loc de fericire,

Mi-a dat această moștenire?

3Dar oare, nu este pieirea

Pentru cei răi? Nenorocirea

Nu-i pentru cei fără de lege?

Nu pot, un lucru, a-nțelege:

4N-a cunoscut, El, Dumnezeu,

Cărările pasului meu?

Și oare nu mi-a numărat

Toți pașii care i-am călcat?

5De am umblat doar cu minciuna,

De mi-a fugit picioru-ntr-una

Numai după înșelăciune –

Cum unora le place-a spune –

6Mă cântărească Dumnezeu –

Căci asta vreau să Îl rog eu –

În cumpăna acelor care

Neprihăniți sunt! Atunci are

Să vadă-a mea neprihănire.

7De am avut vreo rătăcire,

De pasul mi s-a abătut

Din calea dreaptă, de-au văzut

Ceva ochii și le-a urmat

Inima vrerea imediat,

De n-am lucrat cu-nțelepciune,

De s-a lipit vreo-nșelăciune

De mâna mea, atuncea eu

8Să seamăn și-altul, tot mereu,

Să-mi ia roadele semănate,

Să-mi fie dezrădăcinate

9Odraslele! Dacă se-arată

Că amăgit am fost, vreodată,

Eu, de femei, s-au de-i vădit

Precum că eu aș fi pândit

La ușă, la vecinul meu,

10Atunci nevasta mea, mereu,

Să-i macine altui bărbat,

Cu altul să se urce-n pat,

De-altul să fie necinstită!

Iată dorința mea, rostită!

11Căci de făceam tot ce v-am spus,

Atuncea eu aș fi fost pus

În rând cu cel nelegiuit,

Vrednic de a fi pedepsit

Și șters dintre cei muritori,

De către-ai mei judecători

Pentru a mea nelegiuire.

12Un foc cari, pân’ la nimicire,

Mistuie tot ce-am dobândit –

Un foc care mi-a risipit

Toată averea adunată!

Acesta mi-ar fi fost răsplată,

Dacă ce-am zis, înfăptuiam!

13Dacă cumva, nesocoteam

Al slugii drept – căci am putut –

14Acuma ce-aș mai fi făcut,

Sau ce puteam să mai spun eu,

Când se ridică Dumnezeu

În contra mea?! Ce pot să zic?

Nu pot ca să mai spun nimic,

Atunci când Domnul pedepsește!

Dar oare, cine îndrăznește?!

15Acel ce m-a știut pe mine

Să mă-ntocmească-atât de bine

În pântecele mamei, El –

Oare – nu l-a făcut la fel

Și pe cel cari mi-a fost argat?

Aceeași mână ne-a lucrat

Și-avem același Dumnezeu.

16Dacă n-am dat pomană eu

Săracilor care-mi cereau,

Din vina mea de se topeau –

În lacrimi – ochii văduvei,

Și dacă singur – fără cei

17Ce sunt orfani – mi-aș fi mâncat

Pâinea, iar lor nu le-aș fi dat –

Când ei pe mine m-au avut

18Drept tată, căci eu i-am crescut

De tineri și le-am ajutat

Pe văduve – de-am observat

19Că un sărman nenorocit

De-mbrăcăminte e lipsit

Și-nvelitoare nu i-am dat

20Și nu m-a binecuvântat

Inima lui că l-a-ncălzit

Haina ce eu i-am dăruit

Din lâna mieilor făcută –

21A mieilor mei – de văzută

A fost mâna mea, ridicată,

Lovind pe cel orfan vreodată –

Pentru că tare mă simțeam

Fiindcă sprijinit eram

De cei mai mari judecători –

22Atuncea, de la subțiori –

Din umeri – brațele să-mi cadă

Și să se sfarme! Să mă vadă

Cu toții, că sânt vinovat!

23Vedeți dar, că nu s-a-ntâmplat

Așa ceva, căci n-am făcut

Astfel de fapte! M-am temut

De Domnul, de mărirea Lui!

24De mă-ncredeam aurului

Și îi spuneam: „Nădejdea mea,

Tu ești!”, iar dacă se umplea

Inima mea cu îngâmfare –

25Din pricina averii care

Atât de mult mi s-a sporit –

26Dacă cumva, am îndrăznit

Ca să privesc soarele-n față

Și luna-naitând măreață,

27Dacă eu, lor, m-am închinat

Și sărutări le-am aruncat

Ducându-mi mâinile la gură,

28Atuncea merit, ca măsură –

Pentru păcatul săvârșit –

Ca să fiu aspru pedepsit,

Căci astfel de m-aș fi purtat,

De Domnul m-aș fi lepădat!

29Dacă mă bucuram când greu

Era-ncercat dușmanul meu –

Când se afla-n nenorocire

Eu să tresalt de fericire;

30Nu mi-am lăsat ca să vorbească

Limba, să nu păcătuiască

Cerându-i moartea, cu blestem;

31Dacă din toți care suntem

În al meu cort, nimeni n-a spus

„Unde e cel care s-a dus

Fără să se fi săturat,

Din carnea lui?”, de s-a-ntâmplat

32Ca noaptea să-și petreacă-afară

Străinul, dacă de cu seară

Nu-mi deschideam ușa să-l las

Pe călător să stea de mas,

33Păcatul de mi-l ascundeam

Ca oamenii, de-mi închideam

34Nelegiuirea-n sân, de teamă

Să nu fie luată-n seamă

Ca să nu fiu disprețuit

Și de familii ocolit –

Sau la distanță-apoi ținut

Fără să îmi mai fi trecut,

Degrabă, pragul cineva…

35Oh! Dacă aș găsi, cumva,

Un om care să mă asculte,

Să-mi spun necazurile multe!

Voi, plângerea, mi-ați auzit:

Iată că am și iscălit

Apoi, această apărare!

Acum, Cel cari putere are,

Să-mi dea răspuns! Cine-o să vie,

Potrivnic, oare, să îmi fie,

Să îmi arate plângerea

Semnată împotriva mea?!

36Unde-i scrisoarea, să mi-o pună

Pe umăr, ca pe o cunună,

S-o port legată de-a mea frunte?!

Unde-i?! Să vină să mă-nfrunte!

37Aici să vină, căci eu vreau

Ca socoteală să îi dau!

La fel ca pe un domn, doresc

Să îl întâmpin, să-i vorbesc.

38De va striga al meu pământ,

În contra mea, și dacă sânt

Brazdele lui înlăcrimate,

39De roadele i-au fost mâncate

De mine făr’ a fi plătit

Și dacă cumva am mâhnit

Sufletul vechilor stăpâni,

40Atunci în loc de grâu, vreau spini

Să crească pe acea țarină,

Și-n loc de orz, crească neghină!

V-am spus tot ceea ce-am avut!” –

A mai zis Iov, și a tăcut.