Romani 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Urarea

1„Eu – Pavel – rob al lui Iisus,

Chemat, apostol, a fi pus,

Ales fiind, mai dinainte,

Să vă vestesc aste cuvinte –

Adică Evanghelia care

Al nostru Dumnezeu o are –

2Așa cum a făgăduit

Prin toți cei care-au prorocit

Despre aceste-nvățături,

Mereu, prin Sfintele Scripturi.

3Ea Îl privește, negreșit,

Pe al Său Fiu, ce-i zămislit,

Ca trup – așa precum se știe –

Din a lui David seminție,

4Iar duhul ce L-a-nsuflețit,

Duh de sfințenie-i dovedit

Și-I arătat prin el, mereu,

Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu,

Prin învierea morților.

Deci, Evanghelia, fraților,

Vorbește de Hristos Iisus –

Al nostru Domn – ce ne-a adus

5Harul cu care ne-a-nzestrat

Și-apostolia ce ne-a dat,

Ca noi, pe urmă, să-ncercăm,

Pentru-al Său Nume, să chemăm

Popoarele pământului,

Să vină, la credința Lui.

6Între aceștia, mai apoi,

Iată, acum, sunteți și voi,

Chemați – așa precum am spus –

Să fiți, ai lui Hristos Iisus.

7Acum dar, vouă, tuturor

Celor din Roma, fraților,

Chemați pentru ca sfinți să fiți,

Fiind de Dumnezeu iubiți,

Vă trimit har și pace, eu,

De la al nostru Dumnezeu –

Tatăl pe care-L avem sus –

Și de la Domnul nost’, Iisus!”

Pavel și creștinii din Roma

8„Întâi de toate, îmi doresc,

Lui Dumnezeu, să-I mulțumesc –

Cât am să pot eu, de frumos –

Prin Domnul nost’, Iisus Hristos,

Pentru voi toți, căci e vestită

Credința voastră, și-i vădită

În toată lumea. Dumnezeu,

9Pe care Îl slujesc mereu,

În al meu duh, fără-ncetare,

Trudind în Evanghelia care

E-a Fiului Său – cum v-am spus –

A Domnului Hristos Iisus,

Martor îmi e, precum că eu,

În rugăciune, tot mereu,

Vă pomenesc, cerând apoi,

10Să pot ca să ajung la voi,

Prin voia Lui, să pot avea

Plăcerea de a vă vedea.

11Pentru că iată, eu doresc,

Necontenit, să vă-ntâlnesc,

Să pot ca să vă dau apoi –

Atunci când voi veni la voi,

Cândva – un dar duhovnicesc,

Prin care să vă întăresc,

12Sau, mai degrabă, să-ncercăm

Cu toți să ne îmbărbătăm,

Căci lucrul este cu putință

Prin legătura de credință,

Pe care o aveți, mereu,

Voi toți și-asemenea și eu.

13Multe momente au fost când,

Iată, că am avut de gând

Ca să ajung până la voi

Și să culeg vreun rod apoi,

Așa precum am mai făcut

Cu alții, însă, n-am putut.

De câte ori am încercat,

Fost-am, mereu, împiedicat.

14Eu sunt dator și Grecilor,

Dator sunt și Barbarilor,

Dator sunt celor învățați,

Precum și celor ne-nvățați.

15Vreau să v-aduc la cunoștință,

Că am o aprigă dorință

Ca să ajung să vă-ntâlnesc

Și, Evanghelia, s-o vestesc

Printre voi toți – dragii mei frați –

Care, la Roma, vă aflați.”

Neprihănirea se capătă prin credință

16„Căci vreau ca să se știe bine,

Că mie nu îmi e rușine

De Evanghelia lui Hristos!

Ea nu-i un lucru rușinos,

Ci o putere e, mereu,

Cari este de la Dumnezeu

Și care vine, peste fire,

Ca să aducă mântuire

Peste acela care crede.

Întâi – așa precum se vede –

Ea este a Iudeului

Și-apoi este a Grecului.

17Deoarece în ea-i vădită –

Și-acuma e descoperită –

Neprihănirea cea pe care

Domnul o dă, la fiecare,

Doar prin credință – cum am zis –

Și cum e, în Scriptură, scris:

„Doar prin credință, negreșit,

Trăi-va cel neprihănit”.”

Starea de păcat a omenirii

18„Mânia Domnului pornește,

Din cer, și se descoperește

Față de cei ce nu-L cinstesc,

Față de cei ce săvârșesc

Nelegiuiri, voind să fie

Înăbușit, în silnicie,

Întregul adevăr, mereu.

19Fiindcă, despre Dumnezeu,

Tot ce a trebuit știut,

Li s-a făcut de cunoscut

În ei, căci li s-a arătat,

De către El, neîncetat.

20Într-adevăr, noi avem știri

De nevăzutele-nsușiri,

Pe care, Dumnezeu le are,

Și de puterea Lui cea mare

Și de dumnezeirea Lui.

Toate, în fața omului,

Bine se văd și lămurit,

Din vremea-n care s-a-ntocmit

Lumea aceasta, de voiești

Cu-atenție ca să privești,

Numai în juru-ți bunăoară –

La tot ceea ce te-nconjoară –

Pentru că-n tot ce e făcut,

Pe Domnul, Îl vei fi văzut.

Deci, să se dezvinovățească,

Nimeni nu o să reușească.

21Căci chiar dacă L-au cunoscut,

Pe Dumnezeu, din ce-au văzut,

Ei, totuși, nu L-au proslăvit

Și-asemeni, nu I-au mulțumit.

Ba mai mult, pe de altă parte,

Urmat-au în gândiri deșarte,

Iar inimile lor – în care

Priceperea, loc, nu își are –

Îndată s-au întunecat.

22Că-s înțelepți, s-au lăudat –

Necontenit, s-au tot fălit –

Și-n urmă, au înnebunit.

23Ei au schimbat slava pe care

Veșnicul Dumnezeu o are,

Cu o icoană – fraților –

Care, cu omul muritor,

Se-aseamănă, cu păsări sau

Cu dobitoace care au –

Așa cum știți – patru picioare,

Ori seamănă cu târâtoare.

24De-aceea, iată, fraților,

Pradă necurăției lor,

Au fost lăsați, de Dumnezeu,

Să-și facă poftele, mereu,

Iar trupul și l-au necinstit.

25Căci au schimbat, necontenit,

Tot adevărul Domnului,

Doar în minciuni, și-n locul lui,

Oameni-aceștia au sfârșit

Că au ajuns de au slujit –

Și-n urmă-apoi s-au închinat –

Făpturii care a luat,

Atuncea, locul Domnului,

Adică-al Făcătorului

Care pe toate le-a creat

Și care-i binecuvântat

Acum, în anii care vin

Și-n vecii vecilor! Amin.

26Din astă pricină, mereu,

Au fost lăsați, de Dumnezeu,

Să își urmeze fiecare,

Scârboasa patimă ce-o are;

Pentru că iată că la ei,

Schimbat-au ale lor femei,

Fireasca întrebuințare

Ce o aveau, cu una care

E împotriva firii, iar

27Bărbații lor lăsat-au dar,

Deoparte, legea cea firească

Pentru-a lor parte femeiască

Și s-au aprins, în pofta lor,

Pentru că ei, acum, se vor

Uni pe alții; la sfârșit,

Lucruri scârboase-au făptuit

Căci au ajuns să săvârșească,

Bărbat cu parte bărbătească,

Și-atunci – în ei – ei au primit

Răsplata, când s-au rătăcit.

28Fiindcă nu au căutat,

Pe Dumnezeu, de-a-L fi păstrat

În conștiința lor, mereu,

Au fost lăsați, de Dumnezeu,

În voia minții lor stricate,

Nelegiuite, blestemate,

Și astfel, fost-au săvârșite

Lucruri ce nu-s îngăduite.

29Conduși fiind, de a lor fire,

Sunt plini, doar, de nelegiuire,

De viclenie și curvie,

De răutate, lăcomie;

De pizmă, plini s-au dovedit,

Și de ucideri, negreșit,

De ceartă și de-nșelăciune.

Rele porniri pot să adune,

Pentru că sunt și șoptitori,

Trufași, obraznici, bârfitori;

30Sunt urâtori de Dumnezeu,

Lăudăroși, gata – mereu –

Ca rele doar, să născocească

Și ca să îi nesocotească

Pe-ai lor părinți; și, negreșit,

31Nepricepuți, s-au dovedit.

Nicicând, nu-și țin al lor cuvânt,

Lipsiți de dragoste, ei sânt;

Milă, la ei, nu căutați,

Pentru că sunt ne-nduplecați.

32Cu toate că ei știu prea bine

Că plata ce li se cuvine –

Cum hotărât-a Dumnezeu –

E moartea, totuși, tot mereu,

Astfel de lucruri, săvârșesc.

Ba mai mult: buni, ei îi găsesc –

Vădindu-se pe al lor plac –

Pe toți acei care le fac.”