1Doamne, ascultă glasul meu,
Atunci când gem în ceasul greu,
Iar viața mea o ocrotește
De cel care mă dușmănește!
2De uneltirile pe care
Le fac cei răi, fără-ncetare –
Și-asemenea de cei vădiți
Precum că sunt nelegiuiți –
Doamne, mereu să mă păzești
Și adăpost să-mi dăruiești!
3Limba le e asemuită
Cu sabia cea ascuțită,
Iar ale lor cuvinte sânt
Precum săgețile în vânt,
4Cari pe ascuns s-au aruncat,
Lovindu-l pe nevinovat;
Căci ele fost-au aruncate
Asupră-i, pe neașteptate,
Făr’ să le pese nici un pic,
Căci nu au teamă de nimic.
5Se-mbărbătează-n răutăți,
Se sfătuiesc – ca-n alte dăți –
Să-ntindă curse și își zic
Căci nu au teamă de nimic:
„Cine e cel ce va putea
Ca să ne vadă? Nimenea!”
6Nelegiuiri ei plănuiesc
Și-n urmă, astfel glăsuiesc:
„Iată că planul e făcut
Așa după cum noi am vrut”,
Căci inima, în fiecare,
E ca prăpastia cea mare.
7Însă asupra lor, mereu,
Săgeți aruncă Dumnezeu.
Iată-i! Deodată, sunt loviți
Și la pământ sunt prăbușiți.
8Limbile lor doar, negreșit,
Căderea le-au pricinuit.
Cei care-i văd, plini de mirare
Clatină capul. Spaimă mare
9Cuprinsu-i-a pe toți, de-ndată,
Mărturisind cu frică: „Iată
Ceea ce face Dumnezeu.”
Ei recunosc astfel, mereu,
Că e lucrarea Domnului
Și văd puterea mâinii Lui!
10Dar omul cel neprihănit
Se bucură necontenit
În Domnul, iar în brațu-I tare,
Își va afla mereu scăpare.
Toți cei ce sunt neprihăniți
Se laudă că-s fericiți.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
