Ezechiel 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Chemarea lui Ezechiel

1Anul treizeci se dovedea

A fi, și tocmai începea

A cincea zi, din luna care,

A patra e la numărare.

Pe vremea ‘ceea, așadar,

La apa râului Chebar,

Eram, cu prinșii de război.

Acolo s-a deschis apoi,

Cerul și astfel am putut,

Minunății, să fi văzut,

Ce se vădeau lucruri cerești,

Vedenii mari, dumnezeiești.

2În luna care se vădea

A zecea, tocmai începea

A cincea zi. Cel care-a stat

Pe scaunul de împărat

Și era Ioiachin numit,

De cinci ani se afla-nrobit.

3Cuvântul Domnului, de sus,

Până la Ezechiel s-a dus.

Fiu al lui Buzi, Ezechiel

Preot era, fiind și el

La apa râului Chebar,

În al Haldeilor hotar.

În acel loc, asupra lui,

Venit-a mâna Domnului.

4Când m-au uitat, eu am zărit,

Din miazănoapte c-a venit

Un vânt năpraznic, un nor gros

Și-un snop de foc vijelios,

Ce răspândea, fără-ncetare,

În jurul său, lumină mare.

În al ei mijloc se vădea

A fi ceva care lucea,

Putând a fi asemuită

Cu o aramă lustruită,

Ieșind din para focului,

Aflându-se deasupra lui.

5În mijloc, încă, se vedeau

Patru făpturi cari vii erau.

Și aduceau, la-nfățișare,

C-o omenească arătare.

6Toate făpturile acele,

Cu patru fețe fost-au ele;

Și patru aripi mai vădeau –

De-asemenea – că mai aveau.

7Picioare drepte au avut,

Iar talpa lor mi s-a părut

Că e precum piciorul cel

Pe cari îl are un vițel.

Ca și arama lustruită,

Era lumina răspândită

De către ele, căci luceau

Necontenit și scânteiau.

8Pe cele patru laturi care

Aripi avut-au fiecare,

Și niște mâini – de om – erau.

Ele, sub aripi, se aflau.

Făpturile – am mai văzut –

Cum că și fețe au avut.

9Aripile prinse erau,

Una de alta. Când mergeau,

Toate făpturile acele

Nu se-ntorceau, pentru că ele,

Drept înainte, o țineau.

10Iată ce chipuri ele-aveau:

În față, chip de om, mereu;

În dreapta, chipul unui leu;

În stânga, chip de bou apoi;

Și chip de vultur, înapoi.

11Aripile se dovedeau

Cum că întinse-n sus erau,

Astfel încât două din ele

Se întindeau până la cele

Care erau apropiate,

Aflânduse-n vecinătate,

Iar alte două-au folosit,

Corpul, pentru a-și fi-nvelit.

12Drept înainte, fiecare

Mergea mereu, în felu-n care

Duhul, să meargă, le făcea.

Nici una nu se întorcea

Nici într-o parte când mergeau,

Ci înainte, drept, țineau.

13În mijlocul făpturilor,

Ceva ce-i asemănător

Doar cu cărbunii cei încinși

Care de flăcări sunt cuprinși,

În jur, lumină, răspândea.

Apoi, ceva asemenea

Precum ar fi niște făclii,

Printre acele făpturi vii,

Se tot mișcau, fără-ncetare.

Focul dădea lumină mare

Și-apoi, din el, se mai vedeau

Cum fulgere în jur țâșneau.

14Făpturile-au pornit apoi,

Și-au alergat iar, înapoi.

Când s-au întors, s-au dovedit,

Iuți – ca un fulger – negreșit.

15Jos, pe pământ, eu am văzut

Cum că făpturile-au avut –

La fiecare față dată –

Câte o roată, așezată.

16Înfățișarea roților –

Precum și materialul lor,

Din cari ele s-au întocmit –

Păreau a fi de hrisolit.

Acele patru roți erau

Asemenea, căci se vădeau

Aidoma la-nfățișare

Și tot la fel la îmbinare.

Ele erau deosebite,

Căci astfel fost-au întocmite,

Încât construcția lor, toată,

Părea să fie roată-n roată,

Pentru că roata se vădea

A fi-n mijlocul alteia.

17Atunci când roțile mergeau,

Pe patru laturi alergau

Și-n goana lor din loc în loc,

Ele nu se-ntorceau deloc.

18Obezi aveau roțile, cari

Se dovedeau nespus de mari.

Aste obezi, deosebite,

De ochi erau acoperite.

19Făpturile, când se mișcau,

Și roțile se învârteau,

Iar când zburau, roțile-acele

Zburau alăturea de ele.

20Duhul e cel care ducea

Făpturile, unde voia,

Și toate roțile acele

Se ridicau, mereu, cu ele,

Căci duhul care le-a mânat,

În roți fusese așezat.

21Făpturile, când se mișcau,

Și roțile le însoțeau.

Apoi când ele s-au oprit

Și roțile-au încremenit,

Iar când făpturile-au zburat

Și roțile s-au ridicat,

Căci în mijlocul roților,

Era duhul făpturilor.

22Peste făpturi, mi se părea

A fi ceva asemenea

Întinsului cerurilor,

Ca un cristal strălucitor

Ce se afla în aer, sus,

Deasupra capetelor pus.

23Aripile ce le aveau

Făpturile, drepte stăteau

Sub ceru-acela care, pus

Fusese, în partea de sus.

Două din ele-au folosit,

Corpul, pentru a-și fi-nvelit.

24Făpturile, când se mișcau,

Aripile le vâjâiau,

Asemeni unor ape cari

Se dovedeau nespus de mari,

Și precum glasul cel pe care

Atotputernicul îl are.

Când se mișcau, neîndoios,

Vuiet scoteau, gălăgios,

Precum răsună-n largul firii

Vuietul groaznic al oștirii.

Făpturile, când se opreau,

În jos, aripile-și lăsau.

25Vuietul ce se auzea,

Din cerul cel întins, pornea –

Ce se afla în aer, sus,

De-asupra capetelor pus.

Făpturile, când se opreau,

În jos, aripile-și lăsau.

26Deasupra cerului de sus,

Peste-ale lor capete pus,

Era ceva ce mi-a părut,

Din piatră de safir, făcut

Și m-am gândit că o să fie

Un fel de scaun de domnie.

Un chip de om, am mai văzut

Că pe-acel scaun a șezut.

27Omul pe care l-am zărit,

În strălucire învelit

Era. Lumina răspândită

Părea aramă lustruită.

De la rărunchii chipului,

În sus, până la capul lui

Și de asemeni ne-ndoios,

De la rărunchii lui, în jos,

Eu am zărit – în acel loc

Din jurul lui – un fel de foc,

Ce răspândea, fără-ncetare,

Jur împrejur, lumină mare.

28Lumina ‘ceea se vădea

Cum că era asemenea

Cu-n curcubeu ce stă să iasă

De după nori, în zi ploioasă.

Așa e chipul cel pe care

Doar slava Domnului îl are.

Când astă slavă am văzut,

Jos, la pământ, eu am căzut

Și-apoi un glas am auzit,

Al Unuia care-a vorbit.