Amos 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Să ascultați acest cuvânt,

Să ascultați ăst jalnic cânt,

Pe cari îl fac casei pe care

Neamul lui Israel o are!

2„Iată, a lui Israel fiică

Picat-a și nu se ridică.

Trântită la pământ e ea

Și n-o ridică nimenea.”

3Așa a zis Cel cari, mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu:

„Cetatea care o să poată,

Oameni, o mie, ca să scoată

La luptă, va mai rămânea

Doar cu o sută. Apoi cea

Care, la luptă, o să poată,

Oameni, o sută, ca să scoată,

Cu zece doar va rămânea,

Din ceata pe cari o avea,

Ieșită din casa pe care

Neamul lui Israel o are.”

4Domnul a zis în acest fel

Apoi, casei lui Israel:

„Hai, căutați-Mă! Veniți,

Căci doar așa o să trăiți!

5Nu spre Betel vă îndreptați

Și nu Ghilgalu-l căutați!

Nu spre Beer-Șeba treceți voi!

Căci în robie, dus apoi,

Va fi Ghilgalul negreșit,

Iar tot Betelul nimicit.

6Pe Domnul căutați-L voi

Ca să trăiți astfel apoi!

Vă temeți, să nu vină foc

Care să mistuie-acest loc –

Neam al lui Iosif – de îndat’,

Fără ca să se fi aflat

Nimeni, atuncea, la Betel

Pentru a stinge focu-acel!

7Vă temeți voi, care schimbați

Dreptu-n pelin și-apoi călcați

Tot adevărul în picioare,

Făr’ ca vreo urmă de mustrare,

În cugete, să fi avut!

8Domnul e Cel care-a făcut

Cloșca cu pui. Apoi – la fel –

Și Orionul, tot de El

A fost făcut. Apele care

Se află-n necuprinsa mare,

De către El, chemate sânt,

Să le reverse pe pământ.

El este cunoscut în lume,

Căci „Domnul”, este al Său Nume.

9Ca fulgerul, El îi lovește

Pe cei tari și îi prăpădește,

Iar peste cetățui, de-ndată,

Al nimicirii val se-arată.”

10Ei îl urăsc pe-acela care

Îi mustră pentru-a lor purtare,

Iar de cel care le-a vorbit

Din inimă, ei s-au scârbit.

11Pentru că în picioare, voi

Călcați pe cel sărac și-apoi –

După ce v-ați purtat astfel –

Luați și grâul de la el,

Iată dar ce o să pățiți:

Degeaba, case vă zidiți

Din pietrele cele cioplite,

Căci n-au să fie locuite!

Măcar că vii bune aveți,

Din vinul lor, nu o să beți!

12Nelegiuiri multe-ați făcut.

Păcatele vi le-am văzut

Și fără număr s-au vădit.

Pe cel drept, voi l-ați asuprit.

Mită mereu ați tot luat

Și în picioare ați călcat –

Nepăsători – dreptul pe care

Acela ce-i sărac îl are.

13Iată ce trebuie să facă

Cei înțelepți, acum: să tacă,

Pentru că vremile sunt rele

Și se arată timpuri grele.

14De rău, voi să vă depărtați

Și binele să-l căutați,

Pentru ca astfel să trăiți

Și ocrotire să primiți

Din partea Domnului pe care,

Drept Dumnezeu, oștirea-L are!

Dacă veți face-așa, apoi,

Al oști Domn va fi cu voi!

15Răul, urâți-l și fugiți!

Doar binele, să îl iubiți,

Căci poate-atunci, Cel cari, mereu,

E al oștirii Dumnezeu

Va avea milă de-a cea viță

Ce-i a lui Iosif rămășiță.

16De-aceea, Domnul tuturor

Și Dumnezeu al oștilor –

Acela care S-a vădit

Atotputernic – a vorbit:

„În toate ale lor piețe

Se vor vedea doar triste fețe;

La fel, pe ulițele lor,

Suspinele bocetelor

Au să se-audă-năbușit,

Zicând, „Vai! Vai!”, necontenit.

Acela care e plugar

Va fi chemat la jale, iar

Cel care știe să bocească

Va fi chemat s-alcătuiască

Jelanii pentru morți. În vie,

17Un mare bocet o să fie,

Când Eu voi trece printre voi” –

A mai spus Dumnezeu, apoi.

18Vai de cei care se vădesc

Că, „ziua Domnului”, doresc!

La ce vă așteptați voi, oare,

De la a Domnului zi mare?

Când acea zi are să vină,

Beznă va fi ea, nu lumină.

19Veți fi precum omul cel care

Fuge – speriat – de-un leu, dar are

Să întâlnească-un urs de-ndat’,

Iar când crede că a scăpat –

În curtea sa când se găsește

Și când, de zid, se sprijinește –

Un șarpe va veni la el

Și-l va mușca pe omu-acel!

20Când ziua Domnului se-arată,

Nu va fi ea, întunecată?

Când va veni ea, peste fire,

Are să aibă strălucire?

Sau când în lume o să vină,

Nu-i beznă, în loc de lumină?

21Urâte-Mi sunt zilele care

Le aveți voi, de sărbătoare!

Văzut-am, de atâtea ori,

Ce adunări de sărbători

Știți voi ca să aveți, mereu!

De-aceea, nu le sufăr Eu!

22Jertfe Îmi dați, ce se socot

A fi drept ardere de tot;

Apoi Mi-aduceți daruri care

Menite sunt pentru mâncare.

Degeaba-Mi dați jertfele-acele,

Căci n-am nici o plăcere-n ele.

Iată, vițeii îngrășați,

Pe cari veniți ca să Mi-i dați

Drept jertfe care au menire

De jertfe pentru mulțumire,

Nu-Mi sunt pe plac și nu-Mi priesc;

De-aceea, nici nu îi privesc.

23Vuietul cântecelor tale,

Ține-l departe de-a Mea cale!

Nu pot s-ascult – neîndoios –

Sunetul de-alăute scos!

24Dreptatea curgă ca un râu

Și-asemenea unui pârâu,

Neprihănirea arătată

Să nu vă sece niciodată!

25Jertfe și daruri de mâncare

Mi-ați dăruit voi Mie oare,

Când în pustie v-ați aflat

Și patruzeci de ani ați stat?

Îmi spune tu, casă pe care

Neamul lui Israel o are,

Ce jertfe tu Mi-ai dăruit,

Când prin pustiu ai rătăcit?

26Voi, pe Sacut o să urcați,

Ca să vă puneți împărați,

Iar pe Caivan, idoli la care,

Mereu aduceți închinare.

Îi ridicați ca pe o stea

Ce este a aceluia

Pe care – precum am văzut –

Drept dumnezeu vi l-ați făcut.

27De-aceea, vreau ca să se știe

Că vă voi duce în robie.

Dincolo de Damasc apoi,

Am să vă duc, robi să fiți voi.

Așa va fi căci, negreșit,

Domnul e Cel care-a vorbit,

Iar Numele-I răsunător

E „Dumnezeul oștilor”!”