Luca 20 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Puterea lui Iisus

1Odată, când Iisus vestea,

În Templu, Evanghelia

Și-mpărtășea, norodului,

Cu drag, învățătura Lui,

L-au căutat preoții mari,

Bătrânii și-ai lor cărturari.

2Ajunși, în fața lui Iisus,

Ei L-au chemat și-apoi, I-au spus:

„Cu ce puteri ai săvârșit

Totul? De unde ai primit,

Acea putere? Să ne spui!”

3El le-a vorbit, la rândul Lui:

„Doresc, întâi, la rândul Meu,

Să vă întreb, ceva, și Eu.

4Deci, iată ce am să vă cer:

Botezul lui Ioan, din cer –

Sau, de la oameni – a venit?”

5Ei, între ei, au șușotit:

„Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde,

Va zice: „De-ați știut de unde

Vă vine, de ce n-ați crezut?”

6Acum, cu toții am văzut,

Că lumea l-a crezut proroc,

Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc,

Să spunem, că botezul lui,

Vine din partea omului,

Pentru că gloata asta toată,

Cu pietre, are să ne bată,

Până pierim.” Ei au găsit,

7Că este mult mai nimerit,

La întrebare, a-I răspunde,

Precum că n-au știut, de unde,

E-al lui Ioan botez. Iisus,

8După ce au sfârșit, le-a spus:

„Nu știți! Bine! Atunci, nici Eu

N-am să vă spun, la rândul Meu,

Cu ce putere am făcut

Minunile, ce le-ați văzut!”

Pilda vierilor

9Apoi, norodului, Iisus,

Această pildă, i-a mai spus:

„Un om, o vie, a sădit,

Iar după-aceea, a tocmit

Vieri, căror le-a-ncredințat,

Via-n arendă, și-a plecat

Înspre o țară-ndepărtată,

Lipsind o vreme-ndelungată.

10Însă, la vremea roadelor,

El a trimis, vierilor,

Pe robul său, să i se dea

Partea, ce i se cuvenea,

Din rodul viei. A pornit

Robul, cum i s-a poruncit,

Dar când vierii l-au văzut,

Au tăbărât de l-au bătut

Și îl trimiseră, apoi,

Cu mâna goală, înapoi.

11Atunci, stăpânu-a trimis iar,

Vierilor, pe-un alt rob, dar

Și el a fost batjocorit

Și-apoi, din vie, izgonit.

12Cu-al treilea rob, a fost la fel:

Păți, ca primii doi, și el,

Fiind rănit și-afară dat.

13Când a văzut ce s-a-ntâmplat,

Stăpânul viei s-a gândit:

„Ce să mă fac? Am să trimit,

Acuma, chiar pe fiul meu,

Cel prea iubit, căci – gândesc eu –

Cu cinste, el va fi primit.”

14Dar, când vierii l-au zărit,

Pe fiu, iute, s-au adunat

Și au ținut, îndată, sfat,

Zicând: „Iată dar, că sosește

Cel care, via, moștenește.

Să îl ucidem! Îl lovim,

Iar via, noi o moștenim!”

15Pe fiu, vieri-au tăbărât,

L-au prins și-apoi, l-au omorât.

Acum, stăpânul, ce-a făcut,

Când, aste lucruri, a văzut?

16Pe-acei vieri, el i-a tăiat,

Iar via, altora, le-a dat.”

Când vorbele I-au auzit,

Ei, „Nicidecum!” au și rostit.

17Iisus, însă, și-a ridicat

Privirile, le-a cercetat,

Atent, fețele și-apoi, zise:

„Ce-nseamnă vorbele ce-s scrise:

„Piatra cari fost-a lepădată –

Cea care este aruncată

De meșterii zidari – e-adusă

Și-n capul unghiului, e pusă?

18Zdrobit e cel ce va cădea,

Pe piatră și, de-asemenea;

Cel peste care a picat

Piatra, acela-i spulberat”?”

19Auzind, preoții cei mari,

Precum și ai lor cărturari,

Voiră – chiar în ceasu-acel –

Să pună mâinile, pe El,

Dar, de mulțime, se temeau.

Ei, foarte bine, pricepeau

Că-n pilda ce tocmai s-a spus,

La ei, s-a referit Iisus.

Birul Cezarului

20De-atuncea, ei au încercat

Să Îl pândească, ne-ncetat,

Și mulți iscoditori au pus,

Să stea în preajma lui Iisus.

Aceștia doar se prefăceau

Neprihăniți, și căutau,

Mereu, capcane a-I întinde –

Cu vorbe – ca să-L poată prinde,

Voind – mânați de ura firii –

Să-L dea-n puterea stăpânirii,

Pe mâna dregătorului.

21Astfel, iscoditorii Lui,

Prinzând prilej, grabnic, s-au dus

În fața Sa și-apoi, I-au spus:

„Învățătorule, venim,

La Tine, pentru că noi știm,

Că drept, norodu-ai învățat

Și că, nicicând, n-ai căutat

A privi fața omului,

Ci-l înveți, calea Domnului,

În adevăr. Deci, Tu cum vezi

22Problema birului? Ce crezi?

Cezarului – am vrea să știm –

Se cade, bir, să îi plătim?”

23El le-a știut gândul ascuns,

De-acea, astfel, le-a răspuns:

„De ce-ncercați, vicleni să fiți

Și vreți ca să Mă ispitiți?

24Dați-Mi un ban! Ei, ce vedeți?

Ce e înscris pe el? Spuneți!

Al cui e chipul desenat

Și slova ce s-a încrustat,

Aici, pe fața banului?”

„Toate-s ale Cezarului!” –

Au răspuns ei. „E-adevărat!

25Atuncea, dați – ce e de dat –

Cezarului, iar Domnului,

Să-I dați ceea ce este-al Lui!”

26Astfel, văzând că n-au putut,

Cu vorbe-al prinde, au tăcut

Cu toții și s-au minunat

De-acel răspuns, ce le-a fost dat.

Despre înviere

27Abia sfârșiră Fariseii,

Că și sosiră Saducheii –

Cei cari nu cred în înviere.

S-au dus, deci, la Iisus, spre-ai cere

Părerea, iar unul a zis:

28„Învățătorule, a scris

Moise, că de-ntâmpla-se-va

Și o să moară cineva,

Fără să fi avut copii,

Atuncea, fratele său – știi –

Va trebui să se însoare

Cu văduva acelui care

Murit-a și să îi ridice

Urmași – căci Moise așa zice.

29Au fost dar, șapte frați odat’;

Primul, din ei, s-a însurat,

Dar a murit făr’ a lăsa

Vreun copilaș, în urma sa.

30Astfel, nevasta mortului

Rămase, la fratele lui.

Din lume, când el a plecat,

Feciori – în urmă-i – n-a lăsat.

31Al treilea s-a căsătorit

Cu văduva, dar a murit

Curând, fără copii, și el.

Toți șapte au pățit la fel.

32După ce i-a-ngropat pe toți,

Muri femeia. Dacă poți,

33Ne spune: când vor învia

Toți oamenii, atuncea, ea,

A cărui frate, va să fie,

Căci tuturor, le-a fost soție?”

34Toți așteptau răspunsul Lui;

El zise: „Fiii veacului

Acesta, se căsătoresc.

35Dar cei ce vrednici se găsesc –

Cu parte-n veacul viitor

Și la-nvierea morților –

Nu se mărită, nu se-nsoară,

36Pentru că ei n-au să mai moară.

Ei precum îngeri-au să fie.

Ai Domnului fii, pe vecie,

Sunt ei, căci toți acești copii,

Vor fi ai învierii fii.

37Dar, de-acel fapt, că morți-nvie,

Chiar Moise-n a lui carte, scrie,

Unde, de „Rug”, el ne vorbește

Și când, pe Domnul, Îl numește

Drept „al lui Avram Dumnezeu,

Al lui Isac și Iacov”. Eu

38Vreau să vă spun, acum, ceva:

Să nu gândească cineva

Că Dumnezeu e-al morților.

El este Domnul viilor,

Căci toți sunt vii, în fața Lui.”

39Din cei, ce-n jurul Domnului

Iisus Hristos, s-au adunat,

Mulți cărturari au cuvântat:

„Învățătorule-ai vorbit,

În felul cel mai potrivit.”

40Apoi, nimeni nu i-a mai pus,

Vreo întrebare, lui Iisus.

Al cui fiu este Hristosul?

41Iisus a zis: „Aș vrea să știu,

De ce, că-I al lui David Fiu,

Despre Hristos, se povestește?

42Căci însuși David ne vorbește,

Prin Cartea Psalmilor, mereu:

„Domnul a zis, Domnului meu:

„Așază-Te, la dreapta Mea,

43Până atunci, când voi putea –

Până când voi găsi o cale –

Dușmani-Ți, sub tălpile Tale,

Să Ți-i așez.” Vă-ntreb, acum:

44De I-a spus „Domn” atuncea cum

El este al lui David Fiu?

Aceasta aș dori să știu!”

Cărturarii mustrați de Iisus

45Atunci, pentru norod, Iisus –

Și pentru ucenici – a spus:

46„Păziți-vă de cărturari,

Pentru că ei sunt acei cari,

Doar haine lungi, vor să îmbrace

Și, plecăciuni, vor a le face

Mulțimea, când trec prin piețe.

Mereu, le place – la ospețe

Și-n sinagogi – să fie duși

Și doar în față a fi puși;

47Tot cărturarii sunt acei

Care-nghit casa văduvei;

De-ai lumii ochi, lungi rugăciuni,

Rostesc, voind să pară buni.

Vă spun dar, că a lor osândă

E mare, și că stă la pândă.”