Psalmii 104 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Suflet al meu, pe Dumnezeu,

Să-L binecuvintezi mereu!

Doamne, Tu ești Acela care

Te-areți nemărginit de mare!

În străluciri ești îmbrăcat

Și-n măreție-nveșmântat!

2Tu, cu lumină, Te-nvelești

Căci drept manta o folosești.

În mâna Ta, ceru-l cuprinzi

Și ca pe-un cort Tu îl întinzi.

3Din ape, vârf Îți întocmești,

Acolo unde locuiești.

Norii, drept car Ție Îți sânt

Și umbli pe aripi de vânt.

4Din râuri, soli, Îți întocmești;

Din flăcări, slujitori croiești.

5Pe temelii tari ai zidit

Pământul, când l-ai întocmit

Și de aceea niciodat’,

El n-o să fie clătinat.

6Adâncul, Tu l-ai folosit

Ca pe un strai și-ai învelit

Pământul. Vârful munților

Era sub vălul apelor.

7Tu, însă, ai amenințat

Apa care s-a-nspăimântat.

De al Tău tunet s-a-ngrozit

Și-n mare grabă a fugit,

8Umblând pe-ale munților căi

Și coborând, apoi, în văi,

Până la locul hărăzit,

Pe care Tu l-ai pregătit.

9O margine-a fost așezată

Apoi, și n-a mai fost lăsată

Ca peste ea să poată trece,

Pământul să îl mai înece.

10În văi, Tu faci ca să țâșnească

Izvoare și să șușotească

Ale lor ape, printre frunți

De stânci, hălăduind prin munți.

11Fiarele care sunt aflate

Pe câmp, din ele-s adăpate.

Măgari sălbatici se opresc

Și însetarea-și potolesc.

12Pe malurile râului,

Stau păsările cerului,

Iar al lor glas – necontenit –

Prin rămuriș e auzit.

13Din locul Său înalt, mereu,

Munții îi udă Dumnezeu,

Iar de al Lui rod minunat

Pământul este săturat.

14Tu faci să crească iarba care

E pentru-a vitelor mâncare.

Îi dai verdețuri omului,

Din roadele pământului,

Să aibă hrană-mbelșugată.

15Vin îi mai dărui, totodată,

Cu care se înviorează.

Fața și-o înfrumusețează,

Cu untdelemnul dat de Tine.

Pâine îi dai, pentru a-și ține

Inima tare-n pieptul lui.

16Se udă pomii Domnului –

Cedrii Libanului – pe care

El i-a sădit, pe fiecare.

17În ei, păsări se-adăpostesc

Și cuiburi își alcătuiesc,

Iar cocostârcii cei frumoși,

Loc își aleg, în chiparoși.

18Țapii sălbatici se vădesc,

În munți-nalți, că locuiesc,

Iar stâncile bătrâne-au fost,

Loc pentru iepuri, de-adăpost.

19El a făcut luna, să știe,

Răbojul vremii, să îl ție.

Soare-a făcut apoi, să-i spună

Când trebuie ca să apună.

20El face bezna ca să iasă

Și-al nopții văl atunci se lasă,

Iar fiarele pădurilor

Se mișcă în adâncul lor.

21Puii de lei, flămânzi, mugesc

Și după pradă se pornesc,

Hrană cerându-I Domnului.

22La răsăritul soarelui,

Fiarele pleacă înapoi

Și-n vizuine dorm apoi.

23Dar iată, omul iese iară,

La munca lui, până pe seară.

24Ce multe-s, Doamne, ale Tale

Lucrări! Tu ai găsit cu cale,

Ca să le faci cu-nțelepciune,

Ca pe pământ să le poți pune.

25Pe-al ei cuprins, întinsa mare

Multe viețuitoare are.

26Corăbiile îi străbat

Întinderile-n lung și-n lat.

Leviatanul l-ai făcut,

Doamne, pentru că Tu ai vrut

Ca să se joace ne-ncetat,

În valul ei cel înspumat.

27Acum, aste viețuitoare,

Toate așteaptă răbdătoare,

Ca să le dai hrană, la vreme.

28Ele nu au de ce se teme,

Căci știu că își vor căpăta

Hrana, mereu, din mâna Ta.

29Când Fața Ta nu se arată,

Un tremur le cuprinde-ndată.

Le iei suflarea: ele mor

Și intră în țărâna lor.

30Când le trimiți suflare-n dar,

Zidite ele vor fi iar.

În acest fel, cu a lor viață,

Tu înnoiești a lumii față.

31Să țină slava Domnului,

De-acum în veacul veacului!

Domnul să aibă bucurie

De lucrul Său, pentru vecie!

32Către pământ, El S-a uitat

Și-acesta s-a cutremurat.

Munții, să fumege, au prins,

Atunci când Domnul i-a atins.

33Cât voi trăi, lui Dumnezeu,

Îi cânt și-L laud, tot mereu.

34Plăcut, al meu cuvânt să-I fie!

Iată că a mea bucurie

E Domnul, căci de El, mereu,

Se bucură sufletul meu.

35Aceia cari păcătoși sânt

Să piară-acum, de pe pământ,

Iar toți cei răi să nu mai fie,

Ci morți s-ajungă, pe vecie!

Suflet al meu, pe Dumnezeu,

Să-L binecuvintezi mereu!

Toți cei ce-n lume vă aflați,

Pe Domnul să Îl lăudați!