Iov 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Omul care a fost născut

Dintr-o femeie, a avut

O viață scurtă, însă plină

2De greutăți; și o să vină

O zi în care e tăiat,

Ca floarea. Deci a alergat

Zadarnic: iată-l, a pierit

Ca umbra – biet nenorocit.

3Asupra lui, Ți-ai îndreptat

Ochii? Pe mine m-ai chemat

Pârât, la a Ta judecată?!

4Dintr-o ființă necurată

Ieși-va oare-un om curat?

5Nicicând! Deci, de i-ai numărat

Lunile vieții, hotărând

Numărul zilelor, și când

Peste hotarul însemnat

De Tine, știi că niciodat’

Nu va putea să treacă el,

6Atunci – de la omul acel –

Întoarce-Ți Tu, al Tău obraz

Și dă-i sărmanului răgaz,

Ca măcar bucuria care

Un simbriaș, trudind, o are

Când ziua muncii s-a sfârșit,

S-o guste omul oropsit.

7Copacul tot nădăjduiește:

Când e tăiat, el odrăslește

Din nou, și iarăși dă lăstari,

Din care cresc alți copaci mari.

8Când e bătrână rădăcina

Și-i piere în pământ tulpina,

9Copacul iarăși înverzește –

Cu ramuri noi se-mpodobește

Părând, din nou, a fi sădit –

Numai o clipă de-a simțit

10Mirosul apei. Însă omul

Nu e la fel precum e pomul,

Ci el – când moartea l-a cuprins –

De-a pururea rămâne-ntins.

Și cât de mult aș vrea să știu:

Omul, dacă nu mai e viu –

După ce sufletul și-a dat –

Unde e oare el, plecat?

11Cum piere apa lacului,

Cum seacă apa râului,

12Așa și omul e culcat

Și-n veci nu este deșteptat.

Cât cerul o să dăinuiască,

El n-are să se mai trezească,

13Din somnul său. De aș pătrunde

În umbra morții! M-aș ascunde

Acolo, de a Ta furie,

Sau – până timpul o să vie,

În care să Îți amintești,

De mine – să mă învelești

Și-astfel să fiu adăpostit.

14Dacă cel care a murit

Să învieze ar putea,

Atunci doar și nădejdea mea

S-ar întări în suferință

Și-ar sprijini a mea ființă,

Până când îi va fi schimbată

Starea în care e aflată.

15Atunci, Tu m-ai chema de unde

Mă aflu, iar eu Ți-aș răspunde,

Când de lucrarea mâinii Tale

Îți va fi dor. Găsești cu cale,

16Mereu, ca să mă urmărești.

Privirile Îți pironești

Numai peste al meu păcat,

Iar pașii mi i-ai numărat.

17Călcări de lege săvârșite,

Iată, îmi sunt pecetluite,

Căci în mănunchiuri mi le legi

Și-mi născocești fărădelegi.

18Așa cum muntele-a murit

Surpându-se, cum a pierit,

Din locul ei din veac, o stâncă,

19Cum apa, piatra, o mănâncă,

Cum duce apa râului

Pământul, așa omului,

Nădejdea, Tu i-o nimicești.

20Într-una, Tu îl urmărești

Și doar când i-ai schimonosit

Fața, abia l-ai slobozit.

21Când fiii săi ajung să fie

În cinste puși, el n-o să știe;

Dacă sunt înjosiți, la fel,

Căci tot nimic nu va ști el.

22Durerea nu-i simțită-n grup,

Ci omul doar în al său trup –

Doar pentru sine – o simțește;

De-asemenea, singur trăiește

Tristeți, prin timpuri adunate,

Și-n al său suflet îngropate.”