Luca 16 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Pilda ispravnicului necredincios

1Încă o pildă, le-a mai spus,

Discipolilor Săi, Iisus:

„Un om, cu avuție mare,

Avuse un ispravnic, care,

Era mereu pârât la el,

Că-i risipește-n chip și fel,

2Averea. Omul l-a chemat,

Pe-acel ispravnic și-a-ntrebat:

„Ce vorbe-ajung până la mine?

Ce tot aud eu, despre tine?

Vreau, socoteală, să îmi dai!

Ispravnic, nu mai poți să stai!”

3Ispravnicul și-a zis: „Nu știu

Ce am să fac, de n-am să fiu

Ispravnic. Sapa, nu-i de mine;

N-am să cerșesc, că mi-e rușine;

4Dar, ceva trebuie să fac,

Spre a le fi, la toți, pe plac

Atunci când timpul o să vie,

Să fiu scos din isprăvnicie

Și ca să pot a fi primit

De toți, în case, negreșit!”

5Pe gânduri, mult, el n-a mai stat,

Ci-n mare grabă, a chemat

Pe toți datornicii, pe care,

Știa că-al său stăpân îi are.

Primul datornic a venit,

Iar el, privindu-l, i-a vorbit:

„Acuma, eu voiesc să-mi spui,

Cât datorezi stăpânului?

Ce scriu, în catastiful meu?”

6„O sută de măsuri, am eu,

De untdelemn, să-i dăruiesc.”

„Bine. Atunci, te sfătuiesc,

Să iei zapisul, să te-așezi,

Și-apoi, să scrii, că-i datorezi,

Numai cincizeci.” Când a venit

7Un altul, astfel, a vorbit:

„Ce ai, stăpânului, de dat?”

„Eu, grâu am de înapoiat –

O sută de măsuri.” „Grâu deci;

Te sfătuiesc, să scrii optzeci.”

8Ispravnicul fu lăudat

De-al său stăpân – când a aflat

Ce a făcut – căci, înțelept

Lucrase, chiar de-a fost nedrept.

Deci, fiii ăstui veac – pot spune –

Vădesc mai multă-nțelepciune,

Ca ai luminii fii. Eu vreau,

9Un sfat, acuma, să vă dau:

Cu-averi nedrepte, voi să știți,

Prieteni, să vă dobândiți,

Care, să vă primească-apoi,

În corturi veșnice, când voi,

Răpiți – de moarte – o să fiți.

10Vă spun, de-asemenea, să știți,

Căci cel ce credincios se-arată –

În lucruri mici – are să poată

A fi și-n lucrurile mari,

Tot credincios. Acela cari,

Nedrept, în lucrurile mici,

S-a dovedit că este, nici

În lucruri mari, nu va fi drept,

Ci se va arăta nedrept.

11Dacă-n averi nedrepte, voi

Nu ați fost credincioși, apoi,

Cum vă vor fi încredințate

Comorile adevărate?

12Dacă în lucru-ncredințat –

De altul – nu a-ți arătat

Credință, atunci, vouă, cine

O să vă dea, ce v-aparține?

13Sluga nu poate să slujească

La doi stăpâni – o să-ndrăgească,

Mai mult, pe unul. Pe-amândoi,

Nu-i va sluji la fel. Iar voi

Nu-L veți sluji pe Dumnezeu

Și pe Mamona! – vă spun Eu!”

Mustrări făcute Fariseilor

14Mulți Farisei, ce-L ascultau,

Mari iubitori de bani, erau;

Ei își băteau joc, de Iisus,

15Dar, Domnul i-a privit și-a spus:

„Voi, Fariseii, căutați,

Neprihăniți, să v-arătați,

‘Naintea omului, mereu;

Dar inimile, Dumnezeu

Vi le cunoaște. Pot a spune,

Că-n fața Lui, e-o urâciune

Ceea ce omul a-nălțat.

16Lege, proroci, au existat

Pân’ la Ioan – precum se știe.

De-a Domnului Împărăție,

Azi, Evanghelia ne vestește –

Doar Ea ne propovăduiește.

Cel care vrea – și dă năvală –

Intră în Ea, fără-ndoială!

17Mai lesne, cerul și pământul

Putea-vor trece, dar cuvântul,

Care, în Lege, este scris,

Nu va să treacă-n veci. Am zis!

18Cel ce nevasta-și părăsește –

Și ia pe alta – preacurvește.

Acela care s-a-nsurat,

Cu cea lăsată de bărbat,

La fel, și el păcătuiește,

Pentru că astfel, preacurvește.”

Pilda bogatului nemilostiv

19„A fost un om, foarte bogat,

Care, mereu, era-mbrăcat

Doar în porfir și in subțire.

Plină era, de fericire

Și de lumină, viața lui.

20La ușa bogătașului,

Un om sărac – Lazăr numit –

Zăcea, de bube, năpădit.

21Acel sărman, mult, ar fi vrut,

Ca doar cu resturi, ce-au căzut,

Sub masa omului bogat,

Foamea, să-și fi astâmpărat.

Dar visul nu i s-a-mplinit

Atâta timp cât a trăit,

Căci nu era-n seamă luat,

De către omul cel bogat;

Doar câinii se apropiau,

De el, și bubele-i lingeau.

22Târziu, săracul a murit,

Iar îngerii, loc, i-au gătit,

În sânul lui Avram. Pe urmă,

Veni și vremea când se curmă

Viața acelui om bogat.

După ce fost-a îngropat,

23În locuința morților,

A suferit îngrozitor,

Fiind, într-una, chinuit.

Din întâmplare, a privit

În sus, și-n ‘naltul cerului,

Văzu pe-Avram și-n sânul lui,

Pe Lazăr – cel care ședea,

La ușa sa, pe când trăia.

24Atuncea, cel bogat strigă,

Către Avram, și îl rugă:

„Părinte-Avrame, te îndură –

Că mi-e uscată limba-n gură,

De când mă chinui, în văpaie –

Pune-l pe Lazăr, să-și înmoaie,

Degetu-n apă – să grăbească –

Să vină să mă răcorească!”

25„Tu, fiule” – a cuvântat

Avram – „în viață, ai luat

Doar lucruri bune – ai văzut;

Dar Lazăr, parte, a avut,

Numai de rele. Iată: el

E mângâiat, iar tu ești cel

Care e chinuit, acum.

26Pe lângă astea, nu e cum,

Să treacă cineva, la voi,

Sau alții să vină la noi,

Pentru că, despărțiți, suntem,

De-un mare hău și nu putem,

Peste prăpastie, a trece.”

27„Pune-l, pe Lazăr, ca să plece,

Atunci, părinte – te rog eu –

În casele tatălui meu” –

Zise bogatul, lui Avram –

28„La cei cinci frați, pe care-i am,

Ca nu cumva, să-i văd că vin

Și ei, în acest loc, de chin.”

29Avram i-a zis: „Asta, nu poci.

Pe Moise-l au și pe proroci.

Trebuie să-i asculte doar,

Și vor scăpa de-acest amar.”

30„O, nu, tată Avram!” – a spus

Bogatul – „ci de s-ar fi dus

Unul din morți și-ar fi vorbit,

Atunci doar, s-ar fi pocăit!”

31Avram răspunse: „Fiul meu,

Dacă de Moise – îți spun eu –

Și de proroci, n-au ascultat,

Atunci, chiar dacă, înviat,

Unul din morți, are să fie –

Și-apoi, la ei, are să vie,

Spre a vorbi cu fiecare –

Nu va găsi, la ei, crezare!”