Iov 6 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Răspunsul lui Iov

1Iov ascultă îndurerat.

Apoi, cuvântul a luat

2Și-a zis: „Oh! De-ar fi cu putință,

Durerea, din a mea ființă –

Nenorocirile trăite –

Să poată a fi cântărite,

3Atunci se vor vădi mai grele,

Decât nisipul mării, ele.

Doresc acuma, să se știe,

Că-mi merg până la nebunie

Cuvintele! Eu am ajuns

4La capăt: iată, m-au străpuns

Săgețile lui Dumnezeu.

Otrava lor, în trupul meu,

Pătrunde-acum; groaza Lui vine

Și vâră spaime grele-n mine!

5Zbiară măgarul dacă are

Iarbă? Sau când este mâncare,

Mugește boul? Sau socoți

6Că hrana fără gust, tu poți

Să o mănânci? Poți, fără sare?

Spune-mi: albușul ce gust are?

7Tot ceea ce eu nu doresc

Drept hrană, aceea primesc.

Degeaba e grețoasă ea,

Că tot aceea-i partea mea!

8O, de mi-ar asculta dorința,

Să împlinească năzuința

Ce se ascunde-n pieptul meu,

Acuma, Bunul Dumnezeu!

9De-ar vrea ca să mă prăpădească

Și mâna Lui să mă zdrobească!

10Cu bucurii și mângâiere

Rămân eu, în a mea durere,

Căci niciodată n-am călcat

Poruncile ce mi le-a dat

Al nostru Domn. Dar ce vorbesc?

11La ce să mă mai necăjesc,

Când nu mai pot? Ce sper să fie,

Când doar al meu sfârșit se știe?

12Ca pietrele sunt eu de tare?

Al meu trup de aramă-i oare?

13Nu sunt un simplu muritor,

Lipsit de orice ajutor?

Iar mântuirea – de la mine –

Fugită-i! Nu vedeți voi, bine?”

Iov se tânguiește

14„Bolnavul – deci acela care

Bolește – drept la milă are

De la prietenul iubit,

Chiar dacă el a părăsit

Frica de Cel Atotputernic.

15La fel ca și cu un nemernic,

Cu mine-ai mei frați s-au purtat.

Înșelători s-au arătat,

16Ca un pârâu. Un sloi de gheață

Îl tulbură; pe a lui față,

Zăpada se îngrămădește.

Atuncea, apa și-o sporește,

17Însă când vara a venit,

Soarele, apa, i-a-nghițit,

Iar albia i s-a uscat.

18Cete de călători se-abat

Din drum – se rătăcesc ușor –

Se-afundă în pustiu și mor.

19Cei cari, din Tema, sunt plecați,

Privesc apele-nviorați;

Pe cei din Seba, i-au umplut

Speranțele, când le-au văzut.

20Însă cu toți sunt înșelați.

Rămân uimiți și tulburați,

Căci tocmai când ajung la ele,

Au dispărut apele-acele.

21Așa sunteți și voi, cu mine:

Voi îmi vedeți necazul, bine,

Și înșivă v-ați îngrozit!

22Dar oare, eu, când v-am vorbit,

V-am zis: „Vă rog să-mi dăruiți

Ceva” sau „Vreau să cheltuiți,

Din bogăția ce-o aveți,

23Pe mine ca să mă puteți,

Din mâna vrăjmașului meu,

Elibera?” V-am cerut eu

Ca de cei răi să mă scăpați?

V-am spus să mă răscumpărați?

24Nimica, eu nu v-am cerut.

Acum – când starea, mi-ați văzut –

Vă rog ca să mă învățați:

Vorbiți, căci fi-veți ascultați!

Doresc să înțeleg apoi,

Cu ce-am greșit? Spuneți-mi voi!

Cu ce-am păcătuit eu, oare?

25O, cât sunt de-nduplecătoare

Ale-adevărului cuvinte!

Mustrările, de mai ‘nainte,

26Ce dovedesc? Voi mă mustrați

Pentru ce-am zis și nu aflați

Decât doar vânt în ce-a vorbit

Un biet om, deznădăjduit?

27Pe-orfan, voi îl năpăstuiți!

Prietenul, îl prigoniți!

28Uitați-vă vă rog, la mine!

N-am să vă mint – asta știți bine.

29Nedrepți, vă rog, ca să nu fiți!

Vă-ntoarceți și mărturisiți

Cum că eu sunt nevinovat!

30Am spus ceva, necugetat?

Rostit-am vreo nelegiuire?

Nu știe gura mea-n vorbire,

Răul, să îl deosebească,

Ferindu-se să îl rostească?”