1Vai! Cât e de nenorocită
Și-acuma șade părăsită
Cetatea-n care, altădată,
Mare mulțime-a fost aflată!
Ca și o văduvă, e ea!
Dacă-nainte se vădea
Mare-ntre neamuri, iar sub soare,
Fruntașă fost-a-ntre popoare,
Iată că e nenorocită,
Căci astăzi este înrobită!
2Noapte de noapte-amarnic plânge,
Iar lacrima i se prelinge
Pe-obraji și nu e nimenea
Ca mângâiere să îi dea,
Pentru că fost-a părăsită
De cei de cari era iubită
Și-acum, toți oamenii acei
Au devenit vrăjmașii ei.
3În pribegie e plecat
Iuda, căci este apăsat.
Din pricină că-i greu muncit,
Ajuns-a a fi izgonit,
Iar locuința-i se vădește
Că între neamuri se găsește.
Acolo, el nu află tihnă
Și n-are parte de odihnă!
Prigonitori l-au atacat,
Când el era mai strâmtorat.
4Iată-n Sion, pe al său drum,
Numai tristețe e acum,
Pentru că nu sunt călători
Să-l calce-n prag de sărbători.
Pustiu-n poarta lui se-așează,
Iar ai lui preoți, toți, oftează.
Mâhnite-s ale lui fecioare,
Iar o tristețe-apăsătoare,
Iată, asupră-i s-a întins
Și-n a ei mreajă l-a cuprins.
5Iată, ai lui asupritori
Se-arată-a fi biruitori
Și toți vrăjmașii lui, vădiți,
Acum ajuns-au mulțumiți,
Pentru că Domnul l-a smerit
Fiindcă a păcătuit.
Copiii i-au ajuns să-i fie,
De-asupritori, duși în robie.
6S-a dus podoaba cea pe care
Fiica Sionului o are.
Toți căpitanii ei cei mari
Ajuns-au ca niște cerbi cari,
Peste câmpie, rătăcesc,
Însă pășune nu găsesc.
Astfel, puterea-i părăsește
În fața celui ce-i gonește.
7În zilele necazului
Și-ale ticăloșiei lui,
Ierusalimul ia aminte
La zilele de dinainte,
La bunătățile pe care
Le-a tot avut fără-ncetare,
De mult, în zilele lui bune
Din vremile cele străbune.
Când a căzut poporul lui
În mâna-asupritorului,
Nu s-a găsit nici un popor
Ca să îi vină-n ajutor,
Iar cei care îl dușmăneau,
De prăbușirea lui, râdeau.
8Ierusalimul – negreșit –
Un greu păcat a săvârșit!
De-aceea a ajuns astfel,
Iar azi, o scârbă este el.
Aceia care se vădeau
Că mai ‘nainte-l prețuiau,
Acuma îl disprețuiesc,
Căci goliciunea i-o zăresc.
El însuși vede, se-ntristează,
Se-ntoarce, iar apoi oftează.
9Necurăția s-a lipit
De haina lui, necontenit,
Iar el nici măcar nu gândea
La ce sfârșit poate avea.
Căzut-a greu de tot și iată,
Nimeni nu-l mângâie vreodată.
„Vezi-mi a mea ticăloșie
Doamne și milă să Îți fie,
Căci cel care mă dușmănește,
Iată-l ce mult se semețește!”
10Asupritorul și-a întins
Mâna și astfel a cuprins
Tot ceea ce se dovedea
Că mai de preț și scump avea.
Ba încă, a mai văzut cum,
La sfântul său Locaș, acum,
Neamuri s-au strâns și-au cutezat,
În el apoi să fi intrat,
Deși Tu n-ai îngăduit
Lucrul acest, ci-ai poruncit
Ca să nu intre nimenea
Și-n adunarea Ta să stea!
11Poporul lui umblă plângând
Și cată pâine, suspinând.
Ale lui lucruri scumpe-avute,
Pe pâine doar au fost vândute,
Spre a putea, în acest fel,
Să își păstreze viața el.
„Privește Doamne, negreșit,
Și vezi cât sunt de înjosit!”
12„Priviți-mă acuma, bine,
Voi ce-ați trecut pe lângă mine
Și spuneți de, asemenea,
E vreo durere, cu a mea,
Cu cea pe cari o sufăr eu,
Căci sunt lovit de Domnul meu
Și-ajuns sunt de a Lui urgie,
În zilele Lui de mânie!
13Un foc a azvârlit, de sus,
Pe care-n oase mi l-a pus.
Sub pași, un laț, mi-a-ntins apoi,
Făcându-mă să dau ‘napoi.
Cu pustiire m-a lovit
Iar lâncezeala m-a sleit,
În toate zilele. A-ntins
14Mâna asupra mea; m-a prins
Și mi-a legat jugul pe care
Nelegiuirea mea îl are.
Nelegiuirile acele,
De gât, îmi sunt legate ele,
Iar relele înfăptuite
Se-arată-a fi bine-mpletite.
Frântă a fost a mea putere,
Căci Domnul – după a Lui vrere –
M-a dat în mâna celor cari
Se dovedesc a fi mai tari
Și-n nici un fel nu reușesc,
Ca lor, să mă împotrivesc.
15Domnul trântit-a la pământ,
Pe cei care, viteji, îmi sânt.
O oaste, a strâns El apoi,
Și împotrivă-mi, cu război,
Ea a pornit, să mă lovească
Și tinerii să-mi nimicească.
Precum în teasc, Domnu-a călcat,
Peste cea care s-a chemat
A fi drept fiica cea pe care
Neamul Iudeilor o are.
16De-aceea plâng, neîncetat,
Pentru că S-a îndepărtat
De mine, Cel care putea
Ca mângâiere să îmi dea,
Care putea să mă vegheze
Și viața să-mi învioreze.
Vrăjmașul meu a biruit
Și pe-ai mei fii, el i-a zdrobit.
17Sionu-ntinde, rugător,
Ale lui brațe, tuturor,
Însă nu este nimenea
Care să-l poată mângâia.
Iacov este înconjurat,
Căci Domnul l-a împresurat,
Acum, cu toți acei pe care,
Vrăjmași ai săi, Iacov îi are.
Ierusalimul e găsit
Doar bun pentru batjocorit.
18Domnul e drept, căci ne-ncetat,
Doar răzvrătire-am arătat
Față de tot ce-a poruncit
Că trebuie a fi păzit.
Popoarelor, mă ascultați
Și-a mea durere o aflați!
Fecioarele ce le-am avut
Și tinerii ce i-am crescut,
Acum, ajuns-au ca să fie
Luați și duși în grea robie.
19Pe-ai mei prieteni i-am chemat,
Dar ei, cu toți, m-au înșelat.
Bătrânii și ai mei preoți
Iată că au murit cu toți,
Căutând hrană, în cetate,
Spre-a le fi viețile salvate.”
20„Doamne, Îți pleacă-al Tău obraz
Ca să privești al meu necaz.
Te uită Doamne, Te rog eu,
Cum fierbe tot lăuntrul meu.
Mi s-a întors inima-n mine,
Căci, neascultător – știu bine –
Necontenit, m-am arătat.
Afară, fost-am atacat
De sabie, tăind pe cei
Care au fost copii ai mei,
Iar înăuntru se vădea
Precum că moartea stăpânea.
21M-au auzit c-am suspinat,
Dar nimeni nu m-a mângâiat.
Vrăjmașii mei primit-au știre
Despre a mea nenorocire
Și bucuria i-a umplut
În clipa-n care au văzut
Cum că necazul care vine,
Asupra mea, e de la Tine.
Însă eu știu că va apare
Și pentru ei, o zi în care
Tu îi vei face ca să fie
Și ei, atunci, asemeni mie.
22Adună răutatea lor,
În fața Ta și, tuturor,
Fă-le la fel, cum am văzut
Că mie însumi mi-ai făcut,
Pentru că am păcătuit
Și făr’delegi am săvârșit!
Iată, suspinurile mele
Multe se-arată-a fi și grele.
Inima mea s-a-mbolnăvit,
De tot ceea ce-a suferit.”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
