Isaia 30 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Vai”, zice Domnul, „de cei care

Copii sunt – plini de ne-ascultare –

Cari răzvrătiți s-au arătat

Căci legăminte-au încheiat

Care nu vin din Duhul Meu

Și-astfel, păcătuiesc mereu!

Prin tot ceea ce au lucrat,

Ei strâng păcat după păcat!

2Făr’ să Mă-ntrebe, bunăoară,

Către Egipt ei se pogoară,

Cătând un adăpost al lor,

La umbra Egiptenilor,

Și ocrotirea ce putea

Doar Faraonul să le-o dea!

3Dar va rămâne de rușine

Și ocrotirea care vine

Din partea Faraonului,

Precum și al Egiptului

Loc de-adăpost, căci a lui țară

O să se facă de ocară.

4Căci voievozii au ajuns

Pân’ la Țoan și au pătruns

În Hanes cei ce se vădeau

Cum că ai lui trimiși erau.

5Însă cu toții au să vadă

Că vor cădea, rușinii, pradă,

Din pricina unui popor

Cari nu le e de ajutor,

Ci spre rușinea lor se-arată

Și spre ocară, totodată.”

6Aceasta e o prorocie,

Pentru un timp ce va să vie.

În miazăzi ea se arată,

Spre dobitoace, îndreptată:

Printr-un ținut ce-i strâmtorat

Și în necazuri înglodat –

Pe unde leul viața-și ține,

De unde doar leoaica vine,

Cu șarpele cel zburător

Și cu năpârca-n urma lor –

Au să își ducă bogăția,

Precum și toată visteria,

Pe spatele măgarilor

Și pe cel al cămilelor,

La un popor cari, ne-ndoios,

N-o să le fie de folos.

7Căci ajutorul așteptat

Cari de Egipt le este dat,

Nu e decât deșertăciune

De-aceea eu și pot a spune

Că ajutorul dobândit

Doar „zarvă mare s-a vădit,

Însă ispravă, nicidecum”.

8Domnul a zis: „Du-te acum

Și-apoi în fața lor să vii

Cu o tăbliță și să scrii

Aceste lucruri. Ia aminte

Și-n carte pune-aste cuvinte,

Pentru că ele, mărturie,

Vor rămânea, pentru vecie.

9Să scrii dar, astfel: „Negreșit,

Acest popor e răzvrătit.

Fii mincinoși se dovedesc,

Niște copii cari nu voiesc

S-asculte Legea Domnului

Și a păzi porunca Lui.

10Ei zis-au văzătorilor:

„Să nu vedeți!” Prorocilor

Le-au spus: „Să nu mai prorociți

Vreun adevăr, ci să vestiți

Lucruri care ne măgulesc

Și-nchipuite se vădesc!

11Așa că, dați-vă din drum!

Plecați de pe cărare-acum!

În pace, ne lăsați cu Cel

Cari Sfânt Îi, e lui Israel!”

12De-aceea, Sfântul Cel pe care

Neamul lui Israel Îl are,

În acest fel a cuvântat:

„Pentru că voi ați lepădat

Acest cuvânt și am văzut

Că-n vicleșug v-ați încrezut

Și-n silnicie – căci voiți,

Sprijin, în ele, să găsiți –

13Astă nelegiuire-apoi,

Are să fie, pentru voi,

Spărtura care șubrezește

Zidul și cari îl prăbușește

Pe negândite, dintr-o dat’:

14Este zdrobit, cum e sfărmat

Un vas care a fost făcut,

De către un olar, din lut.

Spart, fără milă, este el,

Încât apoi, din vasu-acel

Nu mai rămâne chiar nimic.

Un ciob măcar, oricât de mic,

Nu mai rămâne, ca să poți,

Foc, dintr-o vatră, să mai scoți,

Sau ca să mergi cu el în mână,

Și să iei apă din fântână.”

15Căci Dumnezeul Cel pe care,

Drept Sfânt, Israelul Îl are,

A spus așa: „Vă dau odihnă,

Pentru ca-n liniște și-n tihnă,

Voi, mântuirea, s-o primiți.

Tăria voastră o găsiți

Doar în încredere, precum

Și în seninătate-acum.”

Voi, însă, nu v-ați învoit,

16Ci-n felu-acesta ați vorbit:

„Nu! Căci pe cai fugi-vom noi!”–

„De-aceea, chiar veți fugi voi!” –

„Pe cai iuți, noi vom călări!” –

„De-aceea, vă vor urmări

Cei care-aleargă după voi,

Pe cai, cu mult mai iuți apoi.

17O mie, veți fugi speriați,

De-un singur om amenințați.

Când cinci inși se vor înălța

Și când vă vor amenința,

Cu toții veți fugi apoi,

Până când veți rămânea voi,

Asemenea unui stâlp care

Se află pe un munte mare,

Sau asemenea steagului

Aflat pe coama dealului.”

18„Dar Dumnezeu o să voiască,

De voi, să Se milostivească.

În bunătatea Lui cea mare,

O să arate îndurare,

Căci El e drept, necontenit.

De cei care-au nădăjduit

În El, ferice o să fie,

De-acum și până-n veșnicie!

19Poporule-al Sionului,

Cari al Ierusalimului

Locuitor te-ai arătat,

Nu vei mai plânge ne-ncetat,

Pentru că iar îți va fi bine,

Căci El Se va-ndura de tine!

Să fii mereu încredințat –

Când strigi – că fi-vei ascultat.

20El mângâie al tău obraz

Și îți dă pâine, în necaz.

Apoi, în marea-I îndurare,

Apă îți dă, în strâmtorare.

Iată, învățătorii tăi

Nu vor căta dosnice căi

Să se ascundă. Vei putea,

Pe-nvățători de a-i vedea.

21Un glas – atuncea – se va ține

Și-ai să-l auzi vorbind cu tine.

Când să te-abați tu vei căta

La stânga sau la dreapta ta,

Are să-ți spună glasu-acel:

„Acesta-i drumul! Mergi pe el!”

22Vei socoti ca drept spurcat

Argintul ce a îmbrăcat

Toți idolii. Apoi, la fel,

Vei socoti aurul cel

Cu care fi-vor poleite

Și chipurile ce-s cioplite.

Privite toate au să fie,

Precum e o necurăție

Și ai să spui de ele-apoi:

„Afară dar, grabnic, cu voi!”

23Atuncea, Domnul va avea

Grijă ca ploaie să îți dea,

Peste pământu-nsămânțat

Și pâine el îți va fi dat.

Ogoarele scăldate-n soare

Îți vor da pâine hrănitoare.

Turmele tale, necuprinse,

Vor paște pe pășuni întinse,

24Iar boii și ai tăi măgari

Mânca-vor doar nutrețuri cari

Se dovedesc a fi sărate

Și-alese, căci sunt vânturate

De ciur, precum și de lopată,

Pentru a fi hrană curată.

25Pe vârfurile munților,

Pe crestele dealurilor,

Curgeri de ape vor țâșni

Și râurile vor porni

A curge-apoi – în timpu-acel –

În ziua marelui măcel,

Când turnurile vor cădea.

26Lumina ce are s-o dea

Luna – atunci – are să fie,

Precum a soarelui, de vie.

A soarelui lumină are,

De șapte ori, a fi mai tare.

(Lumina care o să vie,

Cât șapte zile, o să fie.)

Acestea fi-vor întâmplate

În vremea când vor fi legate –

De Domnul – rănile pe care

Poporul Său – acum – le are,

Căci toate rănile primite –

Atunci – vor fi tămăduite.”

27„Iată, vine din depărtare

Numele Domnului Cel Mare!

Aprinsă e mânia Lui,

În timp ce limba Domnului

E ca un foc mistuitor;

28Asemenea șuvoaielor

Care din albii au ieșit,

Suflarea Lui s-a dovedit

Și pân’ la gât s-a ridicat,

Să ciuruiască, ne-ncetat,

Popoarele din largul firii,

Cu ciurul greu al nimicirii,

Punând apoi – fără-ndoială –

În gura lor, câte-o zăbală

Ce se vădește-nșelătoare.

29Voi însă, ca la sărbătoare,

O să cântați și-o să vă fie

Sufletul plin de veselie,

Precum e cel ce s-a vădit,

De cânt de flaut, însoțit,

Mergând spre muntele pe care

Al nostru Dumnezeu îl are,

Mergând voios către Acel

Cari Stâncă-i pentru Israel.

30Domnul va face să-I răsune

Mărețu-I glas și Își va pune

Brațul ca lumii să se-arate.

Popoarele, înspăimântate,

Atuncea au să îl zărească,

Gata fiind ca să lovească

Din mijlocul mâniei Lui,

Care-i asemeni focului

Mistuitor. De-asemenea,

Pe al Său braț îl vor vedea,

În mijlocul înecului,

În mijlocul furtunii Lui,

În mijlocul grindinilor,

În mijlocul pietrelor lor.

31Asirianul – de îndat’ –

Va fi cuprins de tremurat,

Speriat de glasul Domnului,

Precum și de nuiaua Lui.

32De câte ori o să îi dea

O lovitură de nuia,

Timpanele – în acel ceas –

Și harfele vor prinde glas;

Căci ridicat, în contra lui,

Are-a fi brațul Domnului.

33De multă vreme-i pregătit

Un rug, pentru-mpărat gătit.

Adânc și lat este făcut

Căci din belșug lemne-a avut.

Suflarea Domnului, furioasă –

Precum șuvoiul de pucioasă –

Asupră-i vine, îl cuprinde

Cu valul ei și îl aprinde.”