Luca 15 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Pilda cu oaia rătăcită și leul

1Vameși și păcătoși veneau

Și, pe Iisus, Îl ascultau.

2Văzând aceasta, cărturarii

Și Fariseii – toți mai marii –

Pe seama lui Iisus, cârteau

Și unii altora-și spuneau:

„Pe păcătoși, El îi primește!

Vedeți? Și-apoi, cu ei, prânzește!”

3Dar gândul, le-a știut Iisus

Și-această pildă, El le-a spus:

4„Să-mi spuneți, care dintre voi,

De are o sută de oi

Și dacă, întâmpla-se-va,

Ca una să-și piardă, cumva,

Nu pleacă și nu răscolește

Pășunea, până o găsește?

Așa va face, vă spun vouă:

Lasă pe cele nouă’șinouă,

Și cată oaia rătăcită.

5Când, în sfârșit, ea e găsită,

Omul, pe umeri, și-o va pune,

6Iar când ajunge-acasă, spune,

La rude, la vecini, la frați:

„Veniți, ca să vă bucurați,

Cu mine-acum, căci mi-am găsit

Oaia, ce mi s-a rătăcit!”

7La fel, este și-n ceruri, sus,

Precum e-n pilda ce v-am spus:

Dacă, un singur păcătos,

De pe pământ – de-aici, de jos –

La pocăință, va să vie,

Cu mult mai mare bucurie

Va fi în ceruri – vă spun vouă –

Decât ca pentru nouă’șinouă

De inși, ce sunt neprihăniți,

Ce nu trebuiesc pocăiți.

8Sau, o femeie de-ar avea,

Zece arginți (lei, drahme), ea,

Dacă pe unu-l rătăcește,

Nu-l va căta până-l găsește?

Nu va aprinde o lumină?

Cu mătura, nu o să vină?

Și nu va mătura, prin casă,

Până când banul o să iasă,

De prin unghere, la iveală,

Cum își făcuse socoteală?

9După ce, banul, a găsit,

Vecine, prietene-a poftit,

Spunând: „Acum, îmi pare bine!

Veniți! Vă bucurați, cu mine,

Pentru că, iată, în sfârșit,

Banul pierdut, l-am regăsit!”

10Și între îngeri, o să fie

Cu mult mai multă bucurie –

În cer – dacă, de-aici, de jos,

Se pocăiește-un păcătos.”

Pilda fiului risipitor

11El a mai zis: „Un om avea,

Doi fii, pe care îi iubea.

12Mezinul, într-o zi, s-a dus,

La al său tată și i-a spus:

„Tată, eu am venit a-ți cere,

Să îmi dai partea de avere,

Pe care tu mi-ai rânduit-o.”

Tatăl, averea, a-mpărțit-o

Și, fiilor, le-a dăruit,

Partea ce li s-a cuvenit.

13Fiul cel mic și-a adunat,

Tot ce avea, și a plecat,

Să stea-ntr-o țară-ndepărtată.

Dar viața, cea destrăbălată,

Pe care-acolo, a trăit-o,

Iute, averea, i-a-nghițit-o.

14După ce, tot, și-a cheltuit,

Peste-acea țară, a venit

O foamete. Îi era greu,

Era în lipsă, tot mereu,

Și n-avea nici de-ale mâncării.

15De un locuitor, al țării,

Care era mai înstărit,

A mers, atunci, și s-a lipit.

Omul, ca slugă, l-a luat

Și, turmele de porci, i-a dat,

În grijă, să i le păzească.

16Mult ar fi vrut, să se hrănească,

Cu roșcovele porcilor.

Însă, de bietul păzitor,

Flămând, nimeni nu avea știre.

17Feciorul și-a venit în fire

Și-n gând, își zise: „Câți argați,

La al meu tată, angajați,

Belșug de pâine au, iar eu,

De foame mor, pe-aici. Mie greu,

18Însă, pleca-voi înapoi,

La tatăl meu și-i spun apoi:

„Știu, tată, c-am păcătuit,

Față de tine, și-am greșit

Chiar împotriva cerului.

Iertare – pentru mine – nu-i,

Căci m-am purtat ca un nemernic.

19De-aceea, eu nu mai sunt vrednic

Drept fiu al tău, să mă numesc.

Mă iartă, pentru că-ndrăznesc,

Să-ți cer, ca să mă faci argat!”

20Îndată, el s-a și sculat

Și, către casă, a pornit.

Când, de departe, l-a zărit,

Părintele s-a-nduioșat

Și-n fața lui a alergat,

Grăbindu-se, cât a putut.

Pe-al său grumaz, el a căzut

Și, cu mult drag, l-a sărutat.

21Fiul i-a zis: „Sunt vinovat!

Știu, tată, c-am păcătuit,

Față de tine, și-am greșit

Și împotriva cerului.

Iertare – pentru mine – nu-i,

Căci m-am purtat ca un nemernic.

Al tău fiu, să mă chem, nu-s vrednic!”

22Dar, tatăl său nu a mai stat

Să îl asculte. A chemat,

Robii, și a-nceput să spună:

„Aduceți haina cea mai bună

Și, pe-al meu fiu, să-l îmbrăcați.

Inel, în deget, i-așezați,

Și-ncălțăminte, în picioare!

23Luați vițelul cel mai mare!

Tăiați-l, căci ne pregătim

Să bem și să ne veselim!

24Pe fiul care mi-a plecat,

Mort l-am crezut, dar a-nviat.

Feciorul ce mi-a fost pierdut,

Găsit e! Azi, l-am revăzut.

25Fiul cel mare nu știa

Nimic, din ce se petrecea,

Căci, pe ogor, era plecat.

Seara – când s-a apropiat,

De casă – a rămas uimit,

Când muzică a auzit

Și jocuri. Grabnic, l-a chemat,

26Pe-un rob, pe care l-a-ntrebat,

Ce se petrece. „Frate’ tău” –

27Răspunse-ndată robul său –

„Iată că astăzi, a sosit,

Iar, al tău tată l-a primit,

În casă și-apoi a tăiat

Vițelul, ce-a fost îngrășat,

Căci era tare bucuros,

Că-l vede iar, și-i sănătos.”

28Feciorul, cum a auzit,

S-a-nfuriat și n-a voit,

Apoi, în casă, a intra;

Dar tatăl său, care era,

Cu fiul cel mai mic, la masă,

Veni și îl chemă în casă.

29Fiul răspunse: „Tată, eu,

De-atâția ani, slujesc mereu,

La tine, ca și un argat!

Poruncile, nu ți-am călcat!

Dar mie, nu mi-ai dăruit,

Un ied, să mă fi veselit –

Și eu – cu-ai mei amici, măcar –

Cum aș fi vrut – o dată doar.

30Însă, când cel ce-a fost plecat –

Și-averea, toată, ți-a tocat,

Prin țările îndepărtate,

Doar cu femei destrăbălate –

S-a-ntors, îndată, ai tăiat,

Vițelul, ce-a fost îngrășat!”

31„Copile! Ești, mereu, cu mine,

Și tot ce am, îți aparține!” –

Îi zise tatăl – „dar, acum,

32Iată, venit-a, de pe drum,

Fratele tău; tot ce voim,

Este ca să ne veselim,

Căci a fost mort, dar a-nviat!

A fost pierdut, dar l-am aflat!”