2 Împărați 19 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Ierusalimul scăpat

1Când împăratul Ezechia

Află ce a cerut solia,

Își rupse straiele, de-ndat’,

Și într-un sac s-a îmbrăcat.

S-a dus la Casa Domnului

2Și-n urmă, la porunca lui,

Eliachim – acela care

Peste-a lui casă e mai mare –

Fiind de Șebna însoțit –

Cari logofăt era numit –

Și de cei mai bătrâni preoți,

Au mers, în mare grabă, toți,

Pân’ la prorocul Domnului.

Amoț fusese tatăl lui,

Iar el, Isaia, s-a chemat.

3Când l-au găsit, au cuvântat:

„Venim să-ți înmânăm solia

De la-mpăratul Ezechia.

Ascultă dar, ceea ce-a zis,

Atuncea când el ne-a trimis:

„Aceasta e o zi amară:

E de necaz și de ocară.

Zi de pedeapsă se arată

Și gata e să se abată

Peste-al Iudeilor popor.

Din pântecele mamelor,

Copiii stau să se ivească,

Dar nu-i putere să se nască.

4Poate că Domnu-a auzit,

Tot ce Rabșache a rostit.

De-Asirieni a fost trimis,

Iar vorbele care le-a zis,

Pe Domnul Îl batjocoresc.

De-aceea eu, acum, gândesc

Precum că Domnul Dumnezeu –

Cel care este viu, mereu –

Nu va lăsa nepedepsite

Vorbele care-au fost rostite.

O rugăciune-n acest ceas,

Pentru cei care-au mai rămas,

Vreau să îți fac, acuma, eu,

Să-i înalți tu, lui Dumnezeu.”

5Slujbașii, la proroc, s-au dus,

Așa cum împăratu-a spus.

6Isaia le-a răspuns apoi:

„Întoarceți-vă înapoi

Și-i spuneți împăratului:

„Iată cuvântul Domnului:

„Să nu te temi de cel aflat

Peste Asiria-mpărat,

De vorbele ce le-a rostit

Prin care M-au batjocorit

Slujbașii săi. Căci pune-voi

7Un duh, în el, cari – mai apoi –

Are să-l facă să pornească

Spre țara lui. O să primească,

O veste și are să piară

De sabie, în a lui țară.”

8Rabșache s-a întors, grăbit,

Și – pe-mpărat – l-a întâlnit,

Luptând la Libna, căci aflase

Precum că din Lachis plecase.

9Astfel, cel care așezat

Era-n Asiria-mpărat,

Atunci, o veste a primit,

În care lui i s-a vorbit

Despre Tirhaca, cel aflat

În Etiopia-mpărat.

Prin vestea ce i s-a adus,

În felu-acesta i s-a spus:

„Tirhaca a pornit război,

În contra ta”. Aflând apoi,

El, o solie, a trimis

La Ezechia și a zis:

10„Să nu te-nșele Dumnezeu,

În care te încrezi mereu,

Zicând că „Nu va fi lăsat

Ierusalimul – niciodat’ –

În mâinile acelui care,

Asiria în frunte-l are.”

11Aflat-ai ce s-a petrecut

Cu cei pe care i-au avut,

Drept împărați, țările care

Au încercat, fără-ncetare,

Să mi se fi împotrivit!

Știi că pe toți i-am nimicit,

Și-acuma văd că te gândești

Că numai tu, izbăvit, ești!

12Dar dumnezeii ce-i aveau

Toți cei care se-mpotriveau –

Luptând dar, cu părinții mei –

I-au izbăvit oare, pe ei?

N-a fost, atuncea, nimicit

Gozanul? Fost-a izbăvit

Haranul sau Rețeful oare,

Sau fiii lui Eden, cei care

Erau veniți din Telasar?

13Știi ce-au pățit! Îmi spune dar:

Unde e cel, cari – în Hamat –

Fusese pus ca împărat?

Unde e cel care-a domnit

În Hena? Spune-mi, ce-a pățit

Cel care-n Iva stăpânea?

Unde e cel ce-mpărățea

În țările Arpadului

Și-ale Sefarvaimului?”

14Când Ezechia a citit

Scrisoarea, iute s-a suit

Până la Casa Domnului

Și-a pus-o înaintea Lui.

15El I-a făcut o rugăminte,

Rostind apoi, aste cuvinte:

„O, Doamne! Tu, Acela care

Te-așezi pe heruvimi, călare,

Ești singurul stăpânitor

Asupra împăraților.

Tu ai făcut acest pământ

Și toate câte-n lume sânt.

16Doamne, în îndurarea-Ți multă,

Pleacă-Ți urechea și ascultă!

Deschide-Ți ochii și privește!

Ascultă ce vorbe rostește –

Acuma – Sanherib, cel care,

Peste Asiria-i mai mare.

El, pe Rabșache, l-a trimis,

Iar vorbele pe cari le-a zis,

Batjocoresc pe Dumnezeu,

Pe Cel care e viu, mereu.

17Da Doamne, s-a adeverit

Că toți acei care-au domnit

Peste Asiria, porniră

Război, prin care nimiciră

Ai neamurilor împărați,

În țările din jur aflați.

Țările-apoi, le-au pustiit

Și nimeni n-a fost izbăvit.

18Pradă au dat, flăcărilor,

Zeii de pe cuprinsul lor.

Aceia n-au fost dumnezei:

Din lemn și piatră fiind ei,

Erau lucrări – cum s-a văzut –

Pe care omul le-a făcut.

19Acuma, Doamne, Te grăbește

Și-al Tău popor îl izbăvește

De Sanherib, ca să se știe –

În orișicare-mpărăție –

Că numai Tu Doamne, mereu,

Ești singur Domn și Dumnezeu!”

20Atunci, Isaia – acel care,

Părinte, pe Amoț, îl are –

La Ezechia a trimis

Solie și astfel i-a zis:

„Așa vorbește Dumnezeu:

„Iată că auzit-am Eu,

Ce rugăminte Mi-ai făcut,

Și ce anume Mi-ai cerut

Să fac cu Sanherib, cel care

Este-Asiria mai mare.

21Iată cuvântul Domnului

Pe care-l spune-n contra lui:

„Fiica Sionului, vezi bine,

Dispreț are față de tine.

Fata Ierusalimului,

În urma împăratului,

Mișcă din cap și râde doar.

22Pe cine-ai ocărât tu dar?

Batjocuri, cui, ai aruncat

Și-n contra cui, tu ai strigat?

Dar împotriva cui, cutezi,

Să îți ridici ochii? Nu vezi?

În contra Sfântului, pe care

Neamul lui Israel Îl are!

23Prin soli, pe care i-ai trimis,

Tu L-ai batjocorit și-ai zis:

„Doar cu mulțimea carelor

Avute de al meu popor,

Urc crestele Libanului.

Cei mai înalți cedrii ai lui –

Precum și mândri chiparoși,

Cari se vădesc cei mai frumoși –

Am să îi tai. Pe creasta lui –

Cea mai înaltă-a muntelui –

Unde se află-a sa grădină –

Care, de poame, este plină –

Eu voi pătrunde, negreșit.

24Eu am săpat, cum mi-am dorit,

Și-ape străine am băut.

Apoi, când eu voi fi trecut

Prin țara Egiptenilor,

Sub tălpile picioarelor

Seca-voi râurile care

Pământu-acela-ntins le are.”

25Dar spune-mi, nu ai auzit

Că Eu – de mult – am pregătit

Aceste lucruri? Nu știi oare,

Că am gătit a lor pierzare,

Din vremuri vechi? Dar negreșit,

Acum doar am îngăduit

Ca ele a fi împlinite.

Toate cetățile-ntărite,

În dărmături, le voi preface

Așa precum Mie îmi place.

26Locuitorii lor, fricoși,

Se vor uita neputincioși,

Înspăimântați și îngroziți,

Fiind de teamă-nmărmuriți.

Ca iarba fragedă fi-vor,

Ca și verdeața din ogor,

Ca iarba de pe-acoperiș –

Care-nfrunzește pe furiș –

Precum e grâul cel uscat,

‘Nainte de a fi-nspicat.”

27Dar Eu știu, însă, când stai jos,

Când ieși sau intri, ori furios –

În contra Mea – te-ai arătat.

28Pentru că te-ai înfuriat

Pe Mine, pentru că-am văzut

Cât de trufaș tu te-ai făcut,

Iată că hotărât-am Eu

Să-ți pun în nări belciugul Meu.

De-asemeni, am găsit cu cale,

Să pun buzelor gurii tale,

Zăbala Mea și, înapoi,

Te vei întoarce tu apoi,

Pe drumul pe care-ai venit.”

29Iată ce semn am stabilit:

Anul acesta, să știți bine,

Numai ce crește de la sine,

O să mâncați. Al doilea an –

Așa precum e al Meu plan –

O să mâncați doar ce-o să iasă

Din rădăcina-n câmp rămasă.

Abia-n al treilea an apoi,

Veți semăna, pământul, voi.

Atuncea o să secerați,

Vii veți sădi și-o să mâncați

Din rodul lor. Va rămânea

30O rămășiță – veți vedea –

Care-i din a lui Iacov casă

Și la lumină o să iasă.

Ea o să prindă rădăcină

Și rod, deasupra, o să țină.

31Căci din Ierusalim, din viță,

Are-a ieși o rămășiță.

Din muntele Sionului,

Ieși-vor cei scăpați, ai lui.

Iată ce face râvna mare,

A Dumnezeului Cel care

Se-arată Domnul tuturor,

Fiind Domnul oștirilor.

32De-aceea-n acest fel vorbește

Domnul, celui ce stăpânește

Peste Asiria: „Să știi

Că în ăst loc nu ai să vii!

Nu vei intra-n astă cetate,

Nici n-au să fie aruncate

Săgeți asupra ei. Apoi,

Nici șanțuri nu veți face voi,

Nici întăriri unde să stați

Cu scuturi, ca să-mpresurați

Astă cetate. Negreșit,

33Pe drumul pe cari ați venit,

Vă veți întoarce înapoi,

Pentru că nimeni dintre voi,

Nu va putea intra în ea.

34Cetatea e în grija Mea.

Eu sunt Cel care-o izbăvesc.

Din a Mea pricină-o păzesc,

Și pentru David – robul Meu –

Cari lângă Mine-a stat, mereu.”

35Îngerul Domnului, sosit

În miez de noapte, a lovit

Oștile-Asirienilor.

El a ucis, din rândul lor –

Atunci – o sută și optzeci

Și cinci de mii, de oameni. Deci,

Când zorile s-au arătat,

Doar trupuri moarte a aflat –

Pe câmpuri – Sanherib. Îndată,

36Tabăra fost-a ridicată,

Iar Sanherib s-a-ntors apoi,

Cu toată oastea, înapoi

Și la Ninive s-a oprit,

Unde-a rămas de-a locuit.

37Pe când era în acel loc,

S-a dus la templul lui Nisroc,

Să se închine zeului.

Ai săi feciori, asupra lui,

Cu săbiile-au năvălit.

L-au omorât și au fugit

Apoi, în țara Ararat,

Unde-adăpost au căutat.

Primul său fiu era numit

Adramalec. El a venit

Cu Șarețer și amândoi,

Cu săbiile – mai apoi –

Pe al lor tată l-au tăiat.

În locul lui, ca împărat,

Peste-al Asiriei popor,

A fost ales un alt fecior,

Pe care Sanherib l-avea:

Esar-Hadon, el se numea.