Evrei 6 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Deci, să renunțe fiecare,

La adevărurile care

Hristos, al nostru, le-a avut,

În vremurile de-nceput,

Și să înaintăm apoi,

Către desăvârșire, noi,

Fără a fi nevoie dar,

Să punem temelie iar,

La pocăința, de acele

Fapte ce, moarte, au fost ele,

A crezului în Dumnezeu,

2A-nvățăturii cari, mereu,

Despre botezuri doar, ne spune,

Cum trebuie mâinile-a pune,

Despre-nvierea morților

Și judecata tuturor.

3Dacă ne lasă Dumnezeu,

Vom face lucru-acesta greu.

4Cei care fost-au luminați

Și au primit – dragii mei frați –

Darul ceresc, dat pe pământ,

Pătrunși fiind de Duhul Sfânt –

5Gustând Cuvântul bun, mereu,

Cari este al lui Dumnezeu,

Precum și-acea putere care

Doar veacul viitor o are –

6Iar după-aceea, s-a văzut,

Cum că, la urmă, au căzut,

Cu neputință e – să știți –

Să fie, iarăși, înnoiți

Și-aduși la pocăință dar,

Pentru că ei răstignesc iar,

Pe-al Tatălui Fiu – negreșit –

Dându-L a fi batjocorit.

7Când un pământ e adăpat

De ploaia care l-a udat

Adeseori, și a rodit

O iarbă ce le-a folosit

Acelora cari l-au lucrat,

El este binecuvântat

De către bunul Dumnezeu.

8Dar dacă el va da mereu –

Udat fiind – doar mărăcini –

Pe-ntinsul său – sau numai spini,

Are să fie lepădat,

Pentru că este blestemat,

Și va ajunge acel loc,

În urmă, să i se dea foc.

9Măcar că astfel vă vorbim,

Noi – prea iubiților – dorim

Cu totul altceva apoi.

Vrem, lucruri bune, de la voi,

Lucruri care se dovedesc

Că mântuirea o-nsoțesc.

10Nedrept, nu este Dumnezeu,

Ci drept Se-arată El, mereu.

De-aceea, fără îndoială,

Nu uită-a voastră osteneală,

Nici dragostea ce-o arătați

Numelui Lui – dragii mei frați –

Sau faptul că, neîncetat,

La sfinți, voi, ajutor ați dat.

11Dorim, acuma, însă, noi,

Ca fiecare, dintre voi,

Aceiași râvnă – negreșit –

S-arate, până la sfârșit,

Ca să-și păstreze neclintită,

Mereu, nădejdea dobândită,

12Încât, să nu vă leneviți,

Nicicând apoi, ci să pășiți

Pe urmele acelea care,

Doar prin credință și răbdare,

Vă vor aduce-apoi, putința,

De-a moșteni făgăduința.

13Când, cu Avram, Domnu-a vorbit

Și-al Său cuvânt i-a dăruit,

Pe Sine-atuncea S-a jurat –

Căci nimenea nu s-a aflat

A fi mai mare decât El –

14Și-a cuvântat, în acest fel:

„Să știi, căci, cu adevărat,

Tu vei fi binecuvântat

Și foarte mult îți voi sălta

Și-ți voi spori sămânța ta”.

15Avram, atunci, a așteptat,

Plin de răbdare, ne-ncetat,

Și-n felu-acesta a primit,

Tot ce i-a fost făgăduit.

16Când oamenii jură, cumva,

Au să se jure pe ceva

Ce e mai mare decât ei,

Căci jurământul – dragii mei –

Este o chezășie care

Va pune capăt la oricare

Neînțelegere iscată.

17Din astă pricină dar, iată,

Și Dumnezeu, când a vorbit –

Spre-a fi mai tare întărit

Cuvântul hotărârii Lui

În mijlocul poporului

Care va dobândi putința

De-a moșteni făgăduința –

Un jurământ a folosit,

Cu care l-a pecetluit.

18Astfel, prin două lucruri care

Nu suferă nici o schimbare –

Căci Dumnezeu nu poate, iată,

Ca să mințească, niciodată –

Ajuns-am a găsi apoi,

O-mbărbătare, pentru noi –

Pentru noi toți aceia care

Avem o singură scăpare,

Și-anume-aceea de-a-ncerca,

Din răsputeri, a apuca

Nădejdea pusă înainte,

De-ale lui Dumnezeu cuvinte,

19Și cari îi este, omului,

Drept ancoră sufletului,

Nădejde neclintită, tare,

Care, în Templu, e în stare

Să treacă de acea perdea,

Ce, înăuntru, se găsea,

20Unde numai Iisus apoi,

Putea să intre, pentru noi,

Aflat în fața tuturor,

Drept înainte mergător,

După ce-ntâi, cum am văzut,

El, „Mare Preot, e făcut

După o rânduială care,

Melhisedec, în veac, o are”.