Iov 30 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Și-acuma!… Am ajuns de râs,

La cei care mai tineri îs

Decât sunt eu, pe-ai căror tați,

Buni – ca să fie așezați –

Nu-i socoteam nici ca să stea

Cu câinii de la turma mea.

2La ce dar, mi-ar fi folosit

Puterea lor, când negreșit,

Nu ajungeau la bătrânețe?

3Slabi și săraci, cu-ale lor fețe

De foame supte și sfrijite,

Aleargă-n locuri părăsite

Care de mult au fost uitate,

Fiind acum pustii, uscate.

4Smulg ierburi de lângă copaci,

Fiind atâta de săraci

Încât în loc de pâine au

Doar rădăcină de bucsau;

5Și nu-i destul că-s oropsiți,

Dar sunt, din lume, izgoniți

Și oamenii strigă cu toți,

La ei, ca după niște hoți.

6În văgăune locuiesc;

În peșteri se adăpostesc.

7Prin mărăcini stau rătăcite,

8Biete ființe oropsite,

Sărmane și-aruncate-afară

De-ai lor, din propria lor țară.

9Acum, acești oameni, pe mine –

Cum singuri vedeți și voi bine –

Mă pun în cântecele lor.

Batjocură sunt, tuturor!

10Iată dar, cine mă urăște,

Cine-i cel cari mă ocărăște

Și cel care mă scuipă-n față –

Fără rușine – în piață.

11Aceștia toți nu se sfiesc

Să mă apese; mă-njosesc,

Pentru că frâul și-au pierdut.

12Pe toți aceștia i-am văzut

Că-n dreapta mi s-au ridicat.

Toți ticăloșii s-au sculat

Și-acum îmi strâng picioarele

Și își croiesc cărările

În contră-mi. Numai rău îmi vor,

13Pentru că toată truda lor,

Un singur scop precis doar are:

Cel de-a grăbi a mea pierzare!

Și cine?!… Ei!… Acei căror,

Nimeni nu le-a dat ajutor!

14Ca prin spărtură ei răzbesc

Spre mine, și se năpustesc

În pocnetele provenite

Din zidurile năruite.

15Mă îngrozesc când îmi văd slava

Cum spulberată mi-e, ca pleava

În vânt, cum ca un nor – cu ea –

Se duce fericirea mea.

16Acum, mi-e sufletul secat.

Ziua durerii m-a luat.

17Noaptea, cu frigu-i, mă pătrunde

Și-mi smulge oasele. N-am unde

Să mă ascund, să nu mă vază;

Durerea nu mai încetează.

18Haina-mi – de-atâta suferință –

Lipită-i de a mea ființă

19Ca o cămașă. Dumnezeu

Făcut-a ca să ajung eu,

Cenușă; căci m-a lepădat

Și în noroi m-a aruncat.

20Strig către Tine: nu-mi răspunzi,

De parcă vrei să Te ascunzi!

Stau în picioare, să mă crezi

Când Îți vorbesc, dar nu mă vezi!

21Așteptam milă, de la Tine!

Văd însă, că Te lupți cu mine,

Cu toată forța mâinii Tale!

22Mă salți în sus și-apoi pe ale

Vântului aripi, îmi dai brânci,

Să cad, să mă zdrobesc de stânci,

Și cu-al furtunii vânt voiești,

Ființa, să mi-o nimicești.

23Știu ce-ai să faci: ai să mă iei

Din lume, pentru că Tu vrei

Să mor și-apoi să poposesc

Unde cei vii se întâlnesc.

24Dar cel care se prăpădește

Nu-ntinde mâna? Nu cerșește,

Oare, oricare muritor,

Când la necaz e, ajutor?

25Nu-l plângeam eu, pe necăjit?

Milă, n-aveam de cel lipsit?

26Mă așteptam la fericire,

Dar iată că nenorocire

Doar mi-a venit și-o să-mi mai vină.

Trăgeam nădejde la lumină,

Dar întuneric am primit.

27Că foarte mult am suferit –

Vedeți și voi – e lucru cert.

Chiar măruntaiele mi-au fiert –

Și-mi fierb încă, neîncetat –

Căci iată, am fost apucat

Și de-a durerii zi lovit.

28Întregul corp mi s-a-negrit,

Dar nu de razele de soare.

Mă scol, în plină adunare,

Speriat și strig după-ajutor!

Când mă gândesc, mă înfior

29Căci cu șacalii, frate, sânt,

Iar struții, de pe-acest pământ,

30Îmi sunt tovarăși. Pielea mea

Se înnegrește și din ea,

Mereu, bucăți mi se desprind.

Oasele mele se aprind

31Și se usucă. Ați văzut

Că harfa mi s-a prefăcut

Acum, în instrument de jale,

Iar sunetele din cavale,

Din ce în ce mai triste sânt,

Plângându-mi viața dusă-n vânt.”