1„Stearpo, tu poți fi fericită,
Căci tu, să naști, nu ești silită!
Fii plină dar, de veselie
Și chiuie de bucurie,
Căci n-ai durerile pe care
Doar ceasul nașterii le are!
Mai mulți fii are cea lăsată
De soț, decât cea măritată.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
2„Lărgește-ți cortul și-ți întinde
Învelitoarea ce cuprinde
Cortul în care locuiești!
Nu te opri! Să îți lungești
Și funiile cortului
Și să-ntărești țărușii lui!
3Te vei întinde și vei sta
Pe dreapta și spre stânga ta,
Căci mulți – în număr – au să-ți fie
Urmașii care au să-ți vie.
Sămânța ta o să sporească
Și neamuri o să cotropească.
Cetățile – azi – pustiite,
Ajunge-vor iar, locuite.
4Să nu te temi! Tare te ține,
Căci nu rămâi tu, de rușine!
Să nu roșești, nici o clipită,
Că de rușine-acoperită,
Nu vei ajunge! Vei uita
Ce-a fost în tinerețea ta
Și nu-ți vei mai aduce-aminte
Că ai fost văduvă-nainte.
5Al tău bărbat, îndurător,
E Cel ce-ți este Făcător.
„Domnul”, e Numele ce-L poartă
Și îți va da o altă soartă.
El e al tău ocrotitor,
Căci îți e Răscumpărător.
El este Sfântul Cel pe care
Neamul lui Israel îl are.
E, „Dumnezeu”, Numele-I Sfânt –
Cel al întregului pământ.
6Domnul a hotărât apoi,
Ca să te cheme înapoi,
Ca pe-o femeie părăsită
A căre-i inimă-i zdrobită,
Ca pe-o nevastă-n floarea vieții
Din anii buni ai tinereții,
Care fusese izgonită,
Dar – înapoi – este primită.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
7„Câteva clipe te-am lăsat,
Dar te primesc ‘napoi, de-ndat’,
Cu mare dragoste, să știi.
8Cuprins fusesem de mânii
Care, în suflet, Mi-au pătruns.
O clipă, Fața Mi-am ascuns
Atunci, de tine. Află dar
Că Mă îndur – de tine – iar,
Și-a Mea iubire o să ție
De-acum și până-n veșnicie.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit,
Căci e al tău ocrotitor
Și-ți este Răscumpărător.
9Lucrul acesta, vei vedea
Că Îmi va fi asemenea
Cu apele lui Noe. Iată,
După cum am jurat, odată,
Că acea apă nu mai trece
Peste pământ să îl înece,
La fel și-acuma voi jura
Că Eu nu te voi mai mustra
Și n-am să Mă mânii pe tine.
10Chiar dacă nu se vor mai ține
Munții în locurile lor,
Iar culmile dealurilor
Au să se miște, totuși, Eu
Am să te îndrăgesc mereu.
Dragostea Mea va rămânea
La tine și de-asemenea,
Nu am să-Mi calc cuvântul dat,
Nici legământul încheiat,
Prin care pace am făcut,
Pentru că milă am avut.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
11Nenorocito! Întristată,
Cari ai rămas nemângâiată
Și de furtună ești lovită!
N-ai să mai fii tu, necăjită!
Cu antimoniu te gătesc:
Cu el am să împodobesc
Pietrele tale scumpe. Iată,
Tu vei fi iarăși ridicată
Și din safir are să-ți fie
Făcută noua temelie.
12Rubinul, am găsit cu cale,
Să-mbrace zidurile tale,
Iar porțile ți le croiesc
Din pietre scumpe și-ți podesc
Ocolul, doar cu nestemate,
Cu măiestrie așezate.
13Toți fii tăi – și mari și mici –
Au să Îmi fie ucenici
Și mare fi-va-n viitor,
În ăst fel, propășirea lor.
14În vremea ‘ceea, întărirea
Are a-ți fi neprihănirea.
Să izgonești neliniștea
Și spaimele de-asemenea,
Căci de nimic, în acea vreme,
Nu vei avea tu a te teme.
15Atunci când întâmpla-se-va
Că se va unelti, cumva,
În contra ta, tu să știi bine
Că ea nu vine de la Mine.
Pe cei cari au să uneltească,
Puterea ta o să-i zdrobească.”
16„Pe meșterul cel priceput
Care, o armă, a făcut
Pe al său plac, lucrând cu foc
Și măiestrie la un loc,
Să știi că Eu l-am întocmit.
Însă tot Eu am pregătit
Și un nimicitor, cu care
Îi voi zdrobi arma cea tare.
17Orișice armă făurită
În contra ta, va fi zdrobită,
Pentru că ea, putere, n-are.
De-asemeni, orice limbă care
Va fi-mpotriva ta-ndreptată
Când se va face judecată,
Are să fie osândită,
Fiind de-ndată pedepsită.
Aceasta-i moștenirea dată
Robilor Domnului și iată,
Aceasta-i mântuirea Mea,
De care, parte, vor avea.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
