2 Cronici 32 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Năvălirea lui Sanherib, împăratul Asiriei

1Fapte avut-a Ezechia,

Cari i-au vădit credincioșia,

Iar după-acestea s-a-ntâmplat

Ca el să fie atacat

De Sanherib, de-acela care

Era-n Asiria mai mare.

El a lovit pe negândite,

Toate cetățile-ntărite

Aflate-n Iuda, căci voia,

În stăpânire să le ia.

2Când Ezechia a văzut

Că Sanherib a început

Lupta gândind să izbutească

Ierusalimul să-l robească,

3Cu căpitanii a vorbit –

Cu toți vitejii – și-a găsit

Că trebuie ca să înceapă,

Izvoarele cele de apă,

Să le acoperă de-ndat’.

4În grabă, ei le-au astupat

Și chiar apele râului

Din mijlocul ținutului,

Au fost și ele astupate,

Căci n-au voit a fi lăsate

În mâinile dușmanilor.

„De ce dar, la venirea lor,

Asirienii să găsească

Apă, ca să își potolească

Setea?” – cu toții își ziceau,

Când apele le astupau.

5Se-mbărbătase Ezechia

Și-asemeni toată-mpărăția.

De-ndată, el a înălțat

Zidul care a fost stricat,

Până la turnuri. A-ntărit

Milo, în care-a pregătit

Scuturi și arme. Mai apoi,

6El puse oameni de război,

Drept căpitani, peste popor.

A mers în fața tuturor,

În locul cel deschis pe care,

Cetatea-l are la intrare

Și-n acest fel a cuvântat:

7„Dușmanii, iar ne-au atacat!

Dar nu vă temeți, ci să fiți,

Mereu, în inimi, întăriți!

Căci împăratul cel pe care

Asiria în frunte-l are,

Precum și tot poporu-acel

Care se află-acum cu el,

Nu-s mai puternici, iar apoi

Nu sunt mai mulți ei, decât noi!

8Un braț de carne-l însoțește

Pe Sanherib și-l întărește,

Dar lângă noi este, mere,

Aflat al nostru Dumnezeu,

Pe care-L veți vedea apoi,

Că o să lupte, pentru noi!”

Poporu-ntreg a ascultat

Și-ncredere a arătat

În vorbele lui Ezechia,

Și s-a-ntărit împărăția.

Trimișii lui Sanherib

9Acela care așezat

Era-n Asiria-mpărat,

La Ezechia și-a trimis

Îndată, soli. De la Lachis,

Solii aceia au plecat

Și-n acest fel, au cuvântat:

10„Cel care este așezat

Peste Asiria-mpărat,

Aceste vorbe le-a trimis

Poporului Iudeu, și-a zis:

„Ce-ncredere v-a-nsuflețit?

Oare pe ce v-ați bizuit

Ca în Ierusalim să stați –

Acuma – voi, împresurați?

11Să nu fiți înșelați, cumva,

De Ezechia, cu ceva!

Pentru că el nu va putea

Ca izbăvire să vă dea.

Nu cumva, el vă amăgește

Cu-ale lui vorbe, căci dorește

Ca să muriți prin însetare

Precum și prin înfometare?

Nu vă îndeamnă el apoi,

În Domnul să vă-ncredeți voi,

Zicând: „Domnul ne ocrotește.

Domnul, mereu, ne izbăvește.

Cetatea nu va fi lăsată,

Asirienilor, vreodată.”?

12Nu este, oare, Ezechia,

Cel cari, din toată-mpărăția,

Altarele le-a-ndepărtat

Și-orcie-nălțime a surpat?

Nu erau ale Domnului?

N-a poruncit poporului

Din Iuda și Ierusalim –

Așa după cum bine știm –

Să aibă numai un altar,

Unde să dea tămâie-n dar?

13Nu este cunoscut la voi,

Tot ceea ce le-am făcut noi –

Părinții mei, iar apoi eu –

Popoarelor din jurul meu?

Nu știți că dumnezeii lor –

Adică ai popoarelor –

N-au putut, sprijin, să le dea,

Spre a-i scăpa din mâna mea?

14Dar dintre zeii ce-i aveau

Popoarele ce-n jur erau,

Care e cel ce-a reușit,

Poporul să-și fi izbăvit,

Din mâna tuturor acei

Care au fost părinții mei?

Credeți că Domnul va putea,

A vă scăpa din mâna mea?

15Să nu cumva să vă lăsați,

De Ezechia, înșelați!

Pentru că el nu va putea

Ca izbăvire să vă dea.

Din dumnezeii ce-i aveau

Popoarele ce-n jur erau,

Nici unul nu a reușit

Poporul să-și fi izbăvit,

Din mâna tuturor acei

Care au fost părinții mei.

Nici Dumnezeu nu va putea,

A vă scăpa, din mâna mea!”

16În urmă, solii cei pe care,

În slujbă, Sanherib îi are,

Multe cuvinte au rostit,

Prin care numai L-au hulit

Pentru că L-au vorbit de rău

Pe Domnul și pe robul Său

Pe Ezechia, cari aflat

Era în Iuda împărat.

17Ei au trimis și o scrisoare,

Cu vorbe batjocoritoare,

Puse pe seamă la Acel

Cari îi e Domn, lui Israel.

Iată cuvintele pe care

Le-au folosit ei, în scrisoare:

„Din dumnezeii ce-i aveau

Popoarele ce-n jur erau,

Nici unul nu a reușit,

Poporul, să-și fi izbăvit,

Din mâna mea. Aflați dar voi,

Că nu vă va scăpa apoi –

Când am să îmi revărs mânia –

Nici Cel care, lui Ezechia,

Îi este Domn și Dumnezeu!

Nu veți scăpa, de bațul meu!”

18După aceea, solii care,

În slujbă, Sanherib îi are,

În evreiește au vorbit,

Strigând, s-audă – negreșit –

Cei ce-n Ierusalim erau

Și de pe ziduri îi priveau,

Căci au voit, prin vorba lor,

Să vâre groaza în popor,

Sperând, astfel, să reușească,

Cetatea să o cucerească.

19Ei, despre Domnul, au vorbit

La fel precum au glăsuit

De dumnezeii ce-i aveau

Popoarele ce-n jur erau,

Cari se vădeau a fi firești,

Făcuți de brațe omenești.

Nimicirea lui Sanherib

20Când împăratul Ezechia

Află ce a voit solia,

Ceru să vină, de îndat’,

Al său proroc, ce s-a chemat

Isaia. El era cel care,

Părinte, pe Amoț, îl are.

Isaia a venit și-apoi,

Spre cer, strigară amândoi.

21Atunci, un înger a venit,

Trimis de Domnul, și-a lovit

Oastea Asirienilor

Precum și-a împăraților

Care acolo se aflau

Și-alăturea de ei mergeau

Către Ierusalim. Îndată,

Tabăra fost-a ridicată,

Iar Sanherib s-a-ntors apoi,

Cu toată oastea, înapoi.

Ajuns acasă, a intrat

În templul ce-a fost închinat

În cinstea zeului pe care

Poporul său drept domn îl are.

Acolo-n templul zeului,

Ai săi feciori, asupra lui,

Cu săbiile-au tăbărât

Îndată, și l-au omorât.

22În felu-acesta, au scăpat

Cei ce-n Ierusalim au stat

Și-asemenea și Ezechia

Care și-a întărit domnia,

Pentru că Domnul Dumnezeu,

De grijă, le-a purtat mereu,

Iar cei care-i înconjurau,

La depărtare se țineau.

23Mulți, la Ierusalim, s-au dus,

Pentru că daruri i-au adus

Lui Dumnezeu. Daruri bogate,

Lui Ezechia i-au fost date,

Care în ochii tuturor,

Crescu, atuncea, simțitor.

Boala și moartea lui Ezechia

24O boală gravă l-a lovit,

Pe Ezechia, și-a simțit

Că nu poate să se mai scoale

Din pat, iar moartea-i dă târcoale.

Lui Dumnezeu, el s-a rugat,

Iar El, atunci, l-a ascultat,

I-a dat un semn și i-a vorbit.

25Dar Ezechia s-a pripit

Și n-a știut să prețuiască

Bunăvoința cea cerească,

Iar inima i s-a-ngâmfat.

Mânia Domnului, de-ndat’,

Din cer, asupră-i a venit.

Mânia ceea i-a lovit

Pe cei ce-n Iuda locuiau

Sau la Ierusalim ședeau.

26Când Ezechia a văzut

Tot ceea ce s-a petrecut,

I-a părut rău și s-a smerit,

Iar atunci Domnul a oprit

Mânia și-astfel a cruțat

Țara, cât el fost-a-mpărat.

27Cât Ezechia a domnit,

Mari bogății a dobândit

Și multă slavă. Și-a făcut

Și visterii, unde-a avut

Argint, aur și nestemate,

Sau mirodenii minunate,

Precum și scuturi; el avea,

Mereu, tot ceea ce-și dorea.

28În mari hambare-a așezat

Grâul, din câmpuri, adunat.

Cămări avea, unde să-și ție,

Tot mustul dat de a lui vie.

Alte cămări el mai avea,

În care untdelemn punea.

Grajduri de vite-avea apoi,

Precum și staule de oi.

29De-asemeni, când a-mpărățit,

Multe cetăți el a zidit.

Avea multe cirezi de boi,

Precum și numeroase oi,

Căci Domnul, cu mărinimie,

Îi dete multă avuție.

30Tot Ezechia e cel care

A astupat gura cea mare

A apelor Ghihonului.

Schimbând albia râului,

Aceste ape el le-a dus

În părțile de la apus

Ale cetăți-n care-a stat

David, când fost-a împărat.

În tot ceea ce a făcut,

Numai izbândă a avut,

Întotdeauna, Ezechia.

31Însă când a primit solia

Din Babilon – de la cei cari

Erau acolo cei mai mari –

Prin care ei îl întrebară

Despre minunile din țară,

Domnul, de-ndat’, l-a părăsit,

Căci să-l încerce a voit,

Spre a cunoaște-n acest fel,

Ce fel de inimă-avea el.

32Dar toate câte s-au văzut

Că Ezechia le-a făcut,

În vremea-n care-mpărățise,

În cartea lui Isaia-s scrise.

Proroc, Isaia se vădea,

Iar pe Amoț, tată-l avea.

33Când Ezechia a murit

A fost și el adăugit

La neamul său. L-au îngropat

În locu-n care s-au aflat

Mormintele cele-nsemnate

În care fost-au așezate

Oasele fiilor pe care,

David, urmași, în lume-i are.

Cei ce-n Ierusalim erau

Și cei ce-n Iuda locuiau,

În mare cinste l-au purtat,

Atuncea când l-au îngropat.

Apoi, în urmă-i, a venit

Feciorul său și a domnit.

Acela care l-a urmat

La tron, Manase, s-a chemat.