Ezechiel 21 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Apoi, Cuvântul Domnului

2Îmi zise: „Fiu al omului,

Către Ierusalim privește

Și împotrivă le vorbește

Acelor locuri care sânt

Drept sfinte, pe al lui pământ!

Tu să mai prorocești la fel,

Apoi, contra lui Israel!

3Să spui dar, țării cea pe care

Neamul lui Israel o are:

„Așa vorbește Domnul: „Iată,

Nenorocirea se arată

Și-asupra ta acuma vine

Căci necaz mare am, pe tine.

Am să-Mi trag sabia și-apoi,

Din tine, Eu nimici-voi

Atât pe cel neprihănit

Cât și pe cel, rău, dovedit.

4Pentru că iată, Eu voiesc,

Din tine, ca să nimicesc

Atât pe cel neprihănit

Cât și pe cel, rău, dovedit.

Am să-Mi trag sabia și-apoi,

Urgie am s-aduc la voi,

Căci de la miazăzi-ncepând

Și-n miazănoapte ajungând,

Orice făptură întâlnită

Are să fie-atunci lovită.

5Orice făptură o să știe

Că Eu sunt Domnul, pe vecie,

Și că din teacă, sabia,

Eu Mi-am luat-o și-astfel ea

Nu se va-ntoarce înapoi.

6Tu, fiu al omului, apoi,

Să gemi de parcă ai avea

Rărunchi zdrobiți! De-asemenea,

Să gemi cu-amărăciune mare

În suflet, fără încetare!

Să gemi în fața tuturor!

Să gemi dar, sub privirea lor!

7De te vor întreba: „Ce este?”,

Tu spune-le: „Vine o veste…”

Atuncea când va veni ea,

Să știți că, parte, vor avea,

De spaimă, inimile toate.

Din suflete, nu vă veți scoate

Mâhnirea ce vă va cuprinde.

Mâinile vor începe-a prinde

Să tremure și să slăbească.

Genunchii au să se topească

Asemeni apei, negreșit.

„Iată că vine! A sosit!” –

Zice Acel care mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu.

8Apoi, Cuvântul Domnului

9Îmi zise: „Fiu al omului,

Du-te, acuma, și vestește

Și-n felu-acesta prorocește:

„Așa vorbește Domnul: „Iată

Ce fel de lucruri, vă așteaptă:

Da! Sabia e ascuțită

Și este bine lustruită.

10E ascuțită-n acest fel,

Căci este gata de măcel

Și lustruită ea se cere,

Ca să lucească cu putere!

O, sabie! Într-o clipire,

Toiagul cel de cârmuire,

Din mâna fiului meu – vai! –

Te-ai repezit ca să îl tai,

Care, precum se dovedește

Orișice lemn, nesocotește…

11A dat-o spre-a fi lustruită,

De mână ca să stea lipită.

E ascuțită sabia

Și lustruită este ea,

Căci să-narmeze se gătește,

Pe cel care măcelărește.

12Te vaietă, în gura mare,

Și strigă-apoi, cât poți de tare,

Tu, fiu al omului, căci ea –

Adică tocmai sabia –

E pregătită să pornească,

Pe-al Meu popor să îl lovească.

Ea-i împotriva celor cari

Sunt voievozi, fiind mai mari

În Israel, pentru că ei

Sunt dați drept pradă sabiei.

Dat sabiei, alături lor,

E și sărmanul Meu popor.

De-aceea tu, când prorocești,

Pe coapse ai să te lovești!

13Da. S-a făcut astă-ncercare

Și ce are să fie oare,

Dacă toiagul ce-a domnit –

Cari totul a nesocotit –

Va fi lovit de nimicire

Și șters va fi de peste fire?” –

A întrebat Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu.

14„Tu, fiu al omului, vorbește,

Bate din mâini și prorocește!

Doresc să fie îndoite –

Ba chiar să fie întreite –

Acele lovituri pe care,

Ca să le dea, sabia are.

E sabia pentru măcel,

Este pentru războiul cel

Cari a fi mare se vădește,

Îi înconjoară și-i pândește

Din toate părțile deodată

Și fără milă se arată.

15Pentru că vreau să-i îngrozesc

În inimi și să înmulțesc

Numărul celor hărăziți

A fi de sabie loviți,

De-aceea tras-am sabia

Și-i voi amenința cu ea,

La toate porțile, de-ndată.

Vai! Ascuțită se arată,

Căci pregătită-i de măcel

Și fulgeră al ei oțel.

16Tu, sabie, precum se cere,

Strânge-ți întreaga ta putere!

Spre dreapta ta, întoarce-te!

Așa! Apoi, așează-te!

Te scoală iar, și nu mai sta!

Întoarce-te spre stânga ta!

Apoi, în juru-ți te rotește

Și-n toate părțile lovește!

17Iar Eu, atunci, de bucurie,

Din palme bat, și-a Mea urgie,

Așa am să o potolesc,

Pentru că Eu, Domnul, vorbesc!”

18Apoi, Cuvântul Domnului

19Îmi zise: „Fiu al omului,

Tu, două drumuri, să croiești,

Pe unde ai să te gândești

Să treacă sabia de-ndat’,

A celui care-i împărat

În Babilon! Să știi că ele –

Adică drumurile-acele –

Făcute trebuie să pară

Că ies doar din aceeași țară.

Să faci un semn ce să arate

Drumul ce duce spre-o cetate.

Ai grijă, semnul să îl pui

La începutul drumului.

20Un drum pe care îl croiești,

În așa fel să îl gândești,

Ca sabia s-o poți abate

Până la Raba, în cetate,

Până la fiii cei pe care

Amon, urmași, în lume-i are.

La celălalt să te gândești

Și-n așa fel să îl croiești,

Încât când vine sabia,

Să poată a ajunge ea

Pân’ la cetatea întărită

Care-i, Ierusalim, numită.

Astă cetate îngâmfată,

În Iuda, este așezată.

21Căci cel ce este împărat –

În Babilon încoronat –

Acum se află la răscruce

Și nu știe-ncotro s-apuce.

În față-i, două drumuri vede

Și tocmai de aceea șede

În al lor capăt și așteaptă

Să știe unde îl îndreaptă

Bobii. Săgeți a scuturat

Și terafimi a întrebat;

Chiar și ficatu-l cercetează

Să afle pe ce drum urmează

Să îl aleagă, ca să vie

Peste această-mpărăție.

22Drumul Ierusalimului

E sorțiul cel din dreapta lui.

Dacă ăst drum o să-l apuce

Și la Ierusalim se duce,

Berbeci va ridica și-apoi

Va scoate strigăt de război.

Cu-acei berbeci o să lovească

În porți, ca să le nimicească.

Șanțuri adânci vor fi săpate

Și-ntărituri vor fi-nălțate.

După ce fi-vor împlinite

Aceste lucruri hotărâte,

Va da porunci pentru măcel.

23Însă, toți cei din Israel

Voiesc aceste lucruri, toate,

Vrăjitorii a le socoate –

Ei, cari făcut-au mai ‘nainte,

Doar mincinoase jurăminte.

Dar împăratul – cel pe care

În frunte Babilonu-l are –

Își amintește – are știre –

Despre a lor nelegiuire

Și-n acest fel, toți acei inși

Ajunge-vor să fie prinși.

24De-aceea, Cel ce e mereu,

Domnul, precum și Dumnezeu

A zis: „Pentru că vă făliți

Că ați ajuns nelegiuiți,

Pentru că vreți a fi văzute

Fărădelegile făcute,

Pentru că-n toate căutați

Păcatele să v-arătați,

Pentru că faceți numai rele

Și-n urmă vă făliți cu ele,

Prinși o să fiți de mâna lui!

25Tu, domn al Israelului,

Tu care ești nelegiuit,

Aproape ești de-a fi lovit

De moarte. Iată că acum,

O zi sosește: e pe drum,

Căci făr’delegea s-a întins

Nespus și culmea a atins!”

26Iată ce-a zis Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu:

„Jos mitra! Să se prăbușească!

Jos și cununa-mpărătească!

Nimic nu e cum e știut

Că fost-a de la început,

Tot ceea ce este plecat

Are să fie înălțat,

Iar ceea ce s-a dovedit

A fi-nălțat va fi smerit!

27Dau jos cununa, ne-ndoios!

O voi da jos! O voi da jos!

Dar acest lucru o să fie

Numai atunci când o să vie

Cel care are drept la ea

Și Îi voi spune să o ia.”

28„Tu, fiu al omului, vorbește

Și-n felu-acesta prorocește:

„Așa a zis Cel cari mereu,

E Domn, precum și Dumnezeu,

Despre copiii cei pe care,

Amon, urmași, în lume-i are,

Precum și despre-a lor ocară:

„Scoasă e sabia, afară

Și de măcel e pregătită.

De nimicire-i lustruită.

E pregătită să lovească

Și trebuie să strălucească!

29Printre vedeniile care

Se dovedesc înșelătoare

Sau prorociile rostite

Cari mincinoase sunt vădite,

Am să te fac să cazi – să știi –

Și printre morți tu ai să fii,

Printre cei răi cari sunt ca tine,

A căror zi iată că vine,

Căci făr’delegea s-a întins

Nespus și culmea a atins!

30Pune-ți în teacă sabia,

Pentru că judecata Mea

Ți-o fac, unde ai fost făcut,

În țara-n care te-ai născut!

31În contra ta are să vie

Focul, aprins de-a Mea urgie

Și-a Mea mânie înfocată

Asupra ta va fi vărsată.

Pradă te dau, acelor care

Doar sfâșie fără-ncetare

Și cari, mânați de a lor fire,

Lucrează numai nimicire.

32De foc ai să fii ars apoi,

Iar al tău sânge, în șuvoi,

Mijlocul țări-o să-l stropească.

Ei n-au să își mai amintească

De tine-apoi, căci – negreșit –

Eu, Domnul, sunt Cel ce-a vorbit.”