Habacuc 3 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Ruga aceasta se arată

A fi de Habacuc ‘nălțată.

(Se poate, astă rugăciune

Și într-un cântec a se pune,

Cum sunt cântările știute

Că pentru jale sunt făcute.)

2Când auzit-am ce-ai vestit,

Doamne, pe loc m-am îngrozit.

Însuflețește-a Ta lucrare,

În cursul anilor pe care

I-ai rânduit! Fă-Te știut!

Fă-Te, în lume, cunoscut,

În vremurile viitoare.

Dar în mânia-Ți arzătoare,

Doamne, mereu să-Ți amintești

De rânduielile-Ți cerești!

3Cel Sfânt sosește din Paran,

Iar Dumnezeu, de la Teman…

(Oprire)

Întinderile cerului

Pline-s de măreția Lui.

Ale pământului hotare

Umplute-s de-a Lui slavă mare.

4Iată că strălucirea Lui

E ca lumina soarelui.

Din mâna Lui, raze pornesc

Și-aceste raze oglindesc

Puterea-I făr’ asemănare

Și-ascund tăria Lui cea mare.

5Ciuma, ‘naintea Lui, pășește

Și molima-n urmă-I sosește.

6Peste pământ, privirea-I zboară

Și doar din ochi El îl măsoară.

Popoarele pământului

Tremură înaintea Lui.

Sunt sfărâmați veșnicii munți,

Iar ale dealurilor frunți

Se pleacă-n fața Domnului.

Cărările pașilor Lui,

Veșnice-a fi se dovedesc.

7De groază pline, se zăresc

Corturi din Etiopia;

Speriate sunt, de-asemenea,

Colibele cele pe care

Țara lui Madian le are.

8Pe râuri, s-o fi arătat

Domnul că este mâniat?

În contra râurilor, oare,

Se-aprinde-a Ta mânie mare?

Sau împotriva mării vine

Marea urgie, de la Tine,

Încât Tu ai încălecat

Pe ai Tăi cai și Te-ai urcat

În carul Tău biruitor?

9Al Tău arc înfricoșător,

Acuma, este dezvelit

Și este gata pregătit.

Blestemele săgeți Îți sânt

Ieșite din al Tău Cuvânt…

(Oprire)

Despici scoarța pământului

Ca să dai drumul râului.

10Tremură munții cu putere

Și saltă la a Ta vedere,

Iar râurile năvălesc.

Valuri se iscă și țâșnesc

Din mijlocul adâncului

Care-și ridică glasul lui.

11Soare și lună se opresc

Pe cer și se adăpostesc

Apoi, în locuința lor,

Din pricina luminilor

Pe cari le răspândesc, pe cale,

Săgețile ce-s ale Tale

Și pentru strălucirea dată

De a Ta suliță-ncercată.

12Pământul, în a Ta urgie,

Tu îl străbați. A Ta mânie,

Peste popoare, năvălește

Și neamurile le zdrobește.

13Tu ai ieșit să-Ți mântuiești

Poporul și să-l izbăvești

Pe al Tău uns. Cu brațul Tău,

Acoperișul celui rău

Îl spulberi căci – din temelie

Și pân’ la vârf – o să îi fie

Zdrobită casa, negreșit.

(Oprire)

14Săgețile Ți le-ai zvârlit

În capetele celor cari

Se dovedesc a fi mai mari,

Când peste mine năvălesc

Ca și furtuna, căci voiesc

Să mă alunge de pe glie

Cu țipete de bucurie,

De parcă l-ar fi înghițit

Pe cel ce e nenorocit

Și e-n al său culcuș aflat.

15Pe caii Tăi, Tu Te-ai urcat

Și-alergi pe spuma apelor

Și peste apa mărilor.

16Când acest lucru l-am aflat,

Trupul mi s-a cutremurat.

La vestea asta – bunăoară –

Buzele mele se-nfioară,

Putreziciunea mă pătrunde

Și-n oase ea mi se ascunde;

Genunchii mi s-au înmuiat

Și sunt cuprinși de-un tremurat.

Căci aș putea aștepta, oare,

Ziua necazului cel mare,

Stând în tăcere, când știu bine

Cum că asupritorul vine

Și împotrivă-i stă mereu,

Sărmanului popor al meu?

17Chiar dacă nu mai înflorește

Smochinul, dacă nu rodește

Via, dacă – de-asemenea –

Măslinul, rod, nu o să dea,

Dacă apoi nici pe câmpie

Urme de hrană n-au să fie,

Pierind numărul oilor

Precum și cel al boilor,

18În Domnul tot mă bucur eu!

Al mântuirii Dumnezeu

Îmi este El și pe vecie

În El avea-voi bucurie!

19Iată că Domnul Dumnezeu

Este tăria mea, mereu.

Putere-mi dă picioarelor,

De-mi sunt ca ale cerbilor.

Apoi, pe înălțimi, astfel,

Mă face ca să umblu, El.

Către mai marele pe care

Ceata de cântăreți îl are.

Cântul acesta-ai pregătit

Spre-a fi cântat și-i potrivit

Pe instrumentele știute,

Care cu coarde sunt făcute.