1 Timotei 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Dar Duhul spune lămurit,

Că-n vremurile de sfârșit,

Unii se lasă de credință

Și vor găsi de cuviință

Să se lipească, cu ardoare,

De Duhurile-nșelătoare,

De-nvățătura dracilor,

Urmând, astfel, cărarea lor;

2Căci, abătuți, ei au să fie

De-a unora fățărnicie,

Care, despre minuni, vorbesc

Și, însemnați, se dovedesc,

A fi cu fierul înroșit,

În al lor cuget, negreșit.

3Căsătoria, o opresc

Oameni-aceștia, și-ngrădesc,

A hranei întrebuințare –

Adică lucrurile care

Făcute-au fost, de Dumnezeu,

Spre-a fi luate, tot mereu,

Cu mulțumiri, de cei ce știu

Și cred, în adevărul viu.

4Orice făptură – vă zic eu –

Cari este a lui Dumnezeu –

Indiferent de ce-o să spună

Un om, să știți că este bună.

Cu mulțumiri, dacă-i luat,

Nimic nu e de lepădat.

5Prin al lui Dumnezeu cuvânt,

Prin rugăciune, toate sânt,

Mereu, sfințite, negreșit.

6Atunci când vei fi reușit

Să pui, în mintea fraților,

Ăst lucru, un bun slujitor –

Al lui Hristos – te dovedești,

Pentru că știi să te hrănești

Doar cu cuvintele pe care,

Credința noastră-n ea le are.

De-asemeni – dragă Timotei –

Tu trebuie să pui, în ei,

Învățătura ce ți-am dat-o,

Pe cari, mereu, tu ai urmat-o.

7De basmele cele lumești

Și de poveștile băbești,

La depărtare să te ții.

Necontenit, apoi, să știi

Ca să te porți evlavios,

8Căci este de puțin folos,

Acea deprindere trupească;

Însă, evlavia cerească,

Mereu, este folositoare,

Căci ale vieții viitoare,

Făgăduinți, se află-n ea,

Și are – de asemenea –

Promisiunile de-acum,

Pentru, al vieții noastre, drum.

9Iată-un cuvânt adevărat,

Cari trebuie-a fi ascultat

Și care-i vrednic de primit!

10Într-adevăr, noi am muncit

Și ne luptăm, neîncetat,

Pentru că noi ne-am așezat

Nădejdile, în Dumnezeu –

În Cel care e viu, mereu,

Și care e Mântuitor

Al tuturor oamenilor,

Dar, mai ales, al celor care

Sunt credincioși. Fără-ncetare,

11Tu – Timotei – să-mpărtășești

Ce-am spus și-apoi, să poruncești

Ca lucrurile arătate,

De toți să fie învățate.

12Și nimeni să nu îndrăznească,

Cumva, să îți disprețuiască

Apoi, anii de tinerețe.

Pildă să fii, și în povețe,

În dragoste și curăție,

La fel și în credincioșie

Și totodată, în purtare

Și-n bine, pentru fiecare

Dintre acei ce, credincioși,

Se-arată, și evlavioși.

13Până când voi veni la tine,

Te rog, ca să iei seama bine,

Și la citire, la-ndemnare,

La-nvățăturile pe care,

Din a mea parte, tu le ai,

Ca și la alții, să le dai.

14Nepăsător, tu nu te ține,

De darul ce-i aflat în tine

Și care, dat îți este ție –

După cum știi – prin prorocie,

Când a prezbiterilor ceată,

Stând laolaltă adunată,

A socotit că este bine

Să-și pună mâinile, pe tine.

15Puneți, pe inimă, mereu,

Aceste lucruri, dragul meu.

Cu ele, te-ndeletnicește,

Căci doar prin ele se vădește

Înaintarea ta, și poți

Să o areți, astfel, la toți.

16Atent să fii, la a ta cale,

Și-asupra-nvățăturii tale,

Pe care-acuma, tu o ai

Și pe cari, altora, o dai.

În aste lucruri, tot mereu,

Să stăruiești dar, dragul meu,

Căci numai astfel – negreșit –

Tu vei ajunge mântuit,

Iar mântuire-or căpăta

Și cei ce te vor asculta.”