Daniel 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Ospățul lui Belșațar și luarea Babilonului

1Cel care fost-a împărat –

Și Belșațar era chemat –

Dete-un ospăț la toți cei cari

Erau slujbașii săi mai mari.

Slujbași-aceștia se vădeau

O mie-n număr că erau.

Vin, la ospăț, ei au avut,

Iar împăratul a băut,

În fața lor, din vinu-acel.

2De cheful vinului prins, el –

Slujbașilor – porunci le-a dat,

Ca să-i aducă de îndat’,

Vasele cele minunate –

Din aur și argint lucrate –

Ce le răpise tatăl lui,

Tocmai din Templul Domnului,

Pentru că Nebucadențar

Tată-i era lui Belșațar.

Templul acesta, precum știm,

Fusese la Ierusalim.

A cerut vasele acela,

Cu gândul ca să bea din ele

El, precum și aceia cari

Se dovedeau a fi mai mari,

Cu soațele-mpăratului

Și țiitoare de-ale lui.

3Ai săi slujbași grabnic s-au dus,

Și-apoi în față i-au adus

Vasele cele minunate,

Din aur, ce au fost luate

Chiar de la Templul Domnului,

Când jefuit-au Casa Lui –

A Celui care e, mereu,

Adevăratul Dumnezeu.

Templul acela, precum știm,

Fusese la Ierusalim.

Luară vasele acele

Și-n urmă, au băut din ele

Și împăratul și cei cari

Erau slujbașii săi cei mari,

Cu soațele-mpăratului

Și țiitoare de-ale lui.

4Au băut vin și-au lăudat

Idolii care s-au turnat

Din aur, fier, argint și-aramă.

Au lăudat – de bună seamă –

Și dumnezei-nchipuiți,

În piatră sau în lemn, ciopliți.

5În acea clipă, au văzut

O mână cum a apărut,

‘Naintea sfeșnicului. Ea –

Pe tencuiala ce-o avea

Zidul care a străjuit

Acel palat – a scrijelit

Niște cuvinte, de îndat’.

Lucrul acest l-a observat

Și împăratul, căci zărise

Mâna aceea care scrise

Ceva, atunci, pe tencuială.

6A-ngălbenit – fără-ndoială –

De spaimă, marele-mpărat,

Iar gândul i s-a tulburat.

Spaima aceea a făcut, pe loc,

De i s-a desfăcut

Strânsoarea-ncheieturilor

Ce sunt ale șoldurilor

Și-unul de altul, negreșit,

Genunchi-atunci i s-au izbit.

7În gura mare, a strigat,

În urmă, marele-mpărat,

Să vină ai săi vrăjitori,

Cu cei care sunt cititori

În stele, precum și cu cei

Ce se vădeau a fi Haldei.

Când toți în față-i au venit,

În acest fel el le-a vorbit:

„Cel care poate să citească

Scrisul și să mi-l tălmăcească,

Are să fie îmbrăcat

În purpură și-i va fi dat

Un lănțișor de aur care,

La gât, ca să îl poarte, are.

La cârmă, în împărăție,

Al treilea el are să fie.”

8Toți înțelepții cei pe care

Ținutul Babilon îi are,

Au încercat ca să citească

Scrisoarea și s-o tălmăcească,

Dar orișicât s-au străduit,

Nici unul nu a izbutit.

9Din pricina aceasta, iar

Se-nspăimântase Belșațar.

Groaza care l-a stăpânit,

La față l-a îngălbenit.

Ai săi, văzându-l, au rămas

Încremeniți și fără glas.

10Împărăteasa auzise

Cuvintele ce le rostise

Chiar împăratul și cei cari

Erau în slujba lui mai mari.

Îndată, ea s-a-nfățișat

‘Naintea lor și-a cuvântat:

„Măria-ta, să ne trăiești

Veșnic și să împărățești!

Nu trebuie a fi mâhnit

Și nici de gânduri, răvășit.

Fața să nu-ți îngălbenească!

Spaima să nu te cotropească!

11Măria-ta, precum se știe,

Este-n a ta împărăție,

Un om. Află că omu-acel,

Un duh anume are-n el,

Un duh pe care îl vădeau

Doar dumnezeii sfinți că-l au.

Pe vremea-n care-a-mpărățit

Al tău părinte, s-au găsit

Pricepere, lumini – la fel –

Și-nțelepciune-n omu-acel,

Ce se vădea dumnezeiască,

Peste puterea omenească.

Află-mpărate Belșațar,

Că tocmai Nebucadențar,

În clipa-n care a văzut

Cât este el de priceput,

L-a pus, mai mare, peste cei

Care se dovedeau Haldei,

Peste cei cari sunt vrăjitori

Sau sunt în stele cititori,

Și peste cei care, din fire,

Pricepere au, la ghicire.

12Să știi dar că omul acel –

Care se cheamă Daniel

Și căruia, drept Beltșațar,

Îi zise Nebucadențar –

Ajuns-a a fi pus mai mare,

Pentru priceperea ce-o are,

Pentru acel duh ‘nalt vădit

A fi în el și, negreșit,

Pentru putința ce o are

De-a lămuri orice-ntrebare,

De a da tâlcul viselor,

Precum și al lucrurilor

Ce se arată încâlcite

Și nu pot a fi deslușite.

Cheamă-l – acum – pe Daniel,

Căci o să-ți tâlcuiască el

Cuvintele care s-au scris!

Fă dar, așa precum ți-am zis!”

13Îndată, slugile-au plecat

Să îl aducă la palat,

Pe Daniel. Când l-au găsit,

La împărat au revenit,

Care a cuvântat astfel:

„Așadar, tu ești Daniel?

Tu ești – așa precum știm noi –

Unul din prinșii de război,

Luat din Iuda, de-al meu tată?

14Aflat-am despre tine – iată –

Că ai un duh, precum vădeau

Doar dumnezeii sfinți că au.

Pricepere ai căpătat;

Lumini, în tine-ai adunat

Și-o-nțelepciune dovedită

Că este nemaipomenită.

15Adus-au înaintea mea,

Pe înțelepți și-asemenea

Pe cei care sunt vrăjitori

Sau sunt în stele cititori,

Ca scrierea să mi-o citească

Și-n urmă să mi-o tâlcuiască.

Oameni-aceștia n-au putut

Să împlinească ce-am cerut.

16Dar știu că tu te dovedești

În stare ca să tâlcuiești

Toate-ntrebările acela

Ce se arată a fi grele.

Acum, scrisul să mi-l citești

Și-n urmă să mi-l tălmăcești.

De vei putea, vei fi-mbrăcat

În purpură și-ți va fi dat

Un lănțișor, nemaivăzut,

Care din aur e făcut,

Ca să îl porți la gât. Să știi

Că tu, al treilea, ai să fii

Pus, în a mea împărăție.

Iată ce cinste îți dau ție.”

17Dar Daniel, către-mpărat,

În acest fel a cuvântat:

„Aceste daruri, le păstrează

Și altora le-ncredințează!

Totuși, scrisul eu ți-l citesc

Și-apoi am să ți-l tălmăcesc.

18Cel Prea Înalt care, mereu,

E-adevăratul Dumnezeu,

Lui Nebucadențar – cel care

Îți este tată – slavă mare

I-a dăruit. I-a dat tărie,

I-a dat această-mpărăție

Și-o strălucire minunată.

19Mărimea care i-a fost dată

Făcutu-l-a – cum ai văzut –

În toată lumea, cunoscut.

Popoarele neamurilor –

Indiferent de limba lor –

De-a lui putere, se temeau

Și înainte-i tremurau,

Căci împăratul a putut

Să facă după cum a vrut,

Pentru că viața omului

Era-n mâna-mpăratului.

Putea ucide sau putea,

Cruțare vieții să îi dea.

Putea să-nalțe pe acel

Pe care îl ales el,

Sau să coboare el putea

Pe orișicine, cum voia.

20Când duhul i s-a împietrit

Și când mândrie a vădit –

Căci inima i s-a-ngâmfat –

Ajuns-a a fi alungat

De la domnie, de îndată,

Iar slava lui a fost luată.

21În acest fel, s-a pomenit

Precum că este izgonit

Din mijlocul oamenilor.

Apoi, asemeni fiarelor

Ajunse-a fi inima lui,

Iar locul împăratului

S-a dovedit a fi-n pustie,

Acolo unde – cum se știe –

Măgari sălbatici se găsesc,

Căci ei acolo viețuiesc.

Doar iarba ce se dă la boi

A fost mâncarea lui apoi,

Și doar cu roua cerului

Udat fusese trupul lui,

Până când el a priceput

Și până a recunoscut

Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește

Singurul care stăpânește

Asupra-mpărățiilor

Ce sunt ale oamenilor,

Și că El poate, precum vrea,

Doar cui voiește, să le dea.

22Deși îi ești fiu, Belșațar,

Nu faci ca Nebucadențar,

Căci inima nu ți-ai smerit,

Cu toate că ai auzit

Ce s-a-ntâmplat cu tatăl tău

Și cât a dus-o el, de rău.

23Tu – precum văd – ai cutezat

Acuma, de te-i ridicat

În contra Celui cari, mereu,

E-al cerurilor Dumnezeu.

Vasele-aflate-n Casa Lui –

Vase-nchinate Domnului –

‘Naintea ta, tu ai cerut

A fi aduse și-ai băut

Din ele, tu și toți cei cari

Sunt slujitorii tăi cei mari,

Cu soațele-mpăratului

Și țiitoare de-ale lui.

Ați băut viu și-ați lăudat

Idolii care s-au turnat

Din aur, fier, argint și-aramă.

Ați lăudat – de bună seamă –

Și dumnezei-nchipuiți,

Din piatră sau din lemn, ciopliți,

Care nu văd, n-aud nimic

Și n-au pricepere, vă zic!

Nu ai dat slavă Domnului,

Cel care are-n mâna Lui

Suflarea ta. Căile tale

Se află în mâinile Sale!

24Tocmai de-aceea, a trimis

El, astă mână care-a scris

Cuvintele ce te-au speriat.

25Iată ce scrie: „Numărat”,

După aceea „Cântărit”

Și-apoi, în urmă, „Împărțit!”

26Acum, ascultă împărate,

Și tâlcuirile ce-s date

Ăstor cuvinte: „Numărat”,

Să știi dar că a însemnat

Că numărate îți sunt ție,

Zilele tale de domnie.

Căci Dumnezeul Cel de Sus,

Capăt, domniei tale-a pus.

27În cumpănă te-a „Cântărit”

Și-astfel, ușor ai fost găsit!

28Cuvântul „Împărțit” arată

Că-mpărăția ți-e luată

Și e-mpărțită Mezilor

Și-asemenea și Perșilor!”

29Îndată, Belșațar a dat

Poruncă, de l-au îmbrăcat

Cu purpură, pe Daniel.

Un lănțișor de aur, el

Primit-a, căci i l-au adus

Și-apoi la al său gât l-au pus.

Au dat de știre, să se știe

Că Daniel are să fie

Al treilea, drept cârmuitor,

Peste împărăția lor.

30Însă în noaptea ‘ceea chiar,

Ucis căzut-a Belșațar,

Cel care fost-a domnitor

Al tuturor Haldeilor.

31În urmă, Dariu a venit –

Cari era Med – și a domnit.

Șaizeci și doi de ani avea,

Când împărat el ajungea.