1Oare tăcând, veți crede voi,
Dreptate că veți face-apoi?
Oare așa, voi arătați
Că drept știți să îi judecați
Pe fiii oamenilor? Iată
Cum este-a voastră judecată:
2Voi – dimpotrivă – dovediți,
Nelegiuiri că săvârșiți.
În cumpănă ați așezat
Doar silnicie, ne-ncetat.
3Încă din pântec, negreșit,
Cei răi, stricați, s-au dovedit.
Din pântece când se ivesc,
Cei mincinoși se rătăcesc.
4Iată dar că otrava lor
E ca și cea a șerpilor
Și ca aspida. Surzi sunt ei,
Asemenea cu toți acei
5Cari n-aud glas de vrăjitor,
De iscusit fermecător.
6Te scoală Doamne și-i ajunge!
Sparge-le dinții și le smulge
Măselele, pentru că ei
Sunt numai niște pui de lei!
7Ca apa ce s-a scurs, să fie:
Să-i risipești pentru vecie!
Săgețile, de ei zvârlite,
Să fie doar săgeți tocite!
8Ca și un miel, voiesc să piară
Toți, de arșița de afară!
Soare, să nu mai vadă ei,
Ca stârpitura de femei!
9Până când nu s-a întețit
Și până încă n-au simțit
Oasele voastre, focul care
Spinul uscat sau verde-l are,
Îi va lua vârtejul. Iată,
10Acela care se arată
A fi un om neprihănit,
Se bucură căci a zărit
Cum se întinde-n largul zării
Focul aprins al răzbunării
Și-n sângele ce s-a vărsat,
Picioarele-și va fi scăldat,
11În timp ce oameni-au să spună:
„Da, este o răsplată bună
Pentru cel care s-a vădit
A fi un om neprihănit!
Iată că Dumnezeu Prea Sfântul
E Cel cari judecă pământul!”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
