Ioel 1 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Năvală de lăcuste

1Cuvântul cel venit de sus,

Care de Domnul a fost spus

Către Ioel, acela care,

Pe Petuel, părinte-l are.

2Bătrânilor, seama luați

Și acest lucru-l ascultați!

Locuitori ai țări-apoi,

Aminte, să luați și voi!

S-a întâmplat așa ceva,

Pe vremea voastră, sau cumva,

Pe vremea-n care, pe pământ,

Trăiau cei cari, părinți, vă sânt?

3Lucrul acest, să-l povestiți

Copiilor ce-i zămisliți,

Iar ei apoi, la rândul lor,

Să îl vestească fiilor

Pe cari și ei îi vor avea.

Acei copii de-asemenea

Să-l spună neamului cel care

Pe a lor urmă, va apare!

4Iată că tot ce a lăsat

Lăcusta Gazam, nemâncat,

Va înghiți lăcusta care,

Numele de Arbeh, îl are.

Apoi, tot ceea ce-a lăsat

Lăcusta Arbeh nemâncat,

Va înghiți lăcusta care,

Numele de Ielec, îl are.

În urmă, tot ce a lăsat

Lăcusta Ielec nemâncat,

Va înghiți lăcusta care,

Numele de Hasil, îl are.

5Bețivilor, treziți-vă!

Plângeți și văietați-vă

Voi, băutori de vin, de-ndat’,

Căci mustul vost’ a fost luat!

6În țara mea, m-am pomenit

Că un popor a năvălit.

Poporu-acesta este tare

Și e în număr foarte mare.

Iată dar că toți dinții lui

Sunt precum dinții leului.

Măselele ăstui popor

Sunt ca ale leoaicelor.

7A pustiit via mea, toată,

Și-al meu smochin bucăți e! Iată,

De coajă fost-a jupuit

Și la pământ, apoi, trântit!

Albe ajuns-au ca să fie

Mlădițele din a mea vie!

8Bocește-te cum, bunăoară,

În sac încinsă, o fecioară

Bocește după-al ei bărbat

9Din tinerețe. A-ncetat,

De tot, darul acela care

Fusese dat pentru mâncare –

Având alături o măsură

Din jertfa pentru băutură –

Dar care trebuia adus

Și-n Casa Domnului depus.

10Pustiu, câmpul s-a arătat.

Pământul este întristat,

Căci grâul este nimicit.

Iată că mustul s-a sfârșit

Și-apoi, după toate aceste,

Nici untdelemnul nu mai este.

11Înmărmuriți, plugarilor!

Vă văietați, vierilor!

Căci ale câmpului bucate,

Pierdute-acuma, sunt, cu toate.

Grâul este pierdut. La fel,

Orzul este pierdut și el.

12Și viile s-au prăpădit.

Smochinii, toți, s-au veștejit.

Rodiul, finicu-n câmp aflat,

Mărul și pomii s-au uscat…

Urmă de bucurie nu-i,

Azi, la copiii omului!

13Vă-ncingeți dar preoți, și voi,

Și cu amar plângeți apoi!

Bociți voi, slujitori, pe care

Altaru-n slujba sa îi are!

Veniți toți, noaptea, ca să stați

În strai de sac înfășurați,

Voi cei cari Îl slujiți, mereu,

Pe Cel ce-mi este Dumnezeu!

Căci a-ncetat darul cel care

Fusese dat pentru mâncare –

Având alături o măsură

Din jertfa pentru băutură –

Din Casa Celui cari, mereu,

Este al vostru Dumnezeu.

14Vestiți un post și-o adunare,

Care vor fi de sărbătoare.

Pe cei bătrâni, să-i adunați

Și-alăturea lor, să chemați

Toți oamenii acei pe care,

Locuitori, țara îi are.

Mergeți la Casa Domnului

Și-apoi strigați în fața Lui.

15„O, vai ce zi!” Da, e zi mare,

Căci se vădește ziua care

E-a Domnului și, peste fire,

Vine ca și o pustiire,

De la Cel care e, mereu,

Atotputernic Dumnezeu.

16Hrana nu ni s-a prăpădit?

Iar bucuria n-a pierit,

Încât astăzi, nici urmă nu-i,

De ea, în Casa Domnului?

17Sămânța ce s-a semănat,

Sub brazdă-acuma s-a uscat.

Goale ne sunt grânarele.

Stricate sunt hambarele,

Căci și semănătura – iată –

Zace sub glie-acum stricată!

18Vai, cum gem vitele! Apoi,

Toate cirezile de boi

Umblă buimace, ne-ncetat,

Căci nu au loc de pășunat!

Iată, și turmele de oi

Îndură greu, aste nevoi!

19O, Doamne Dumnezeul meu,

Strig către Tine-acuma eu,

Căci iată, focul a lovit

Izlazurile și-a pârlit

Toți pomi-aceia minunați

Care pe câmp erau aflați!

20Chiar fiarele pământului

Simțesc dogoarea focului,

Privind la Tine, rugătoare,

Căci seacă-a apelor izvoare,

Iar flacăra a înghițit

Izlazul și l-a pustiit.