1Mai bună-i pâinea cea uscată
Dacă cu pace e mâncată,
Decât o masă ghiftuită
Cu carne, însă însoțită
2Mereu, de ceartă. Un argat
Ce-nțelepciune-a arătat,
Putea-va-n stăpânire ține
Pe fiul lipsit de rușine
Și va-mpărți, cu frații lui,
Averile stăpânului.
3Tava, argintul, limpezește;
Cuptorul, aur, lămurește;
Dar Cel ce-ncearcă, tot mereu
Inima, este Dumnezeu.
4Cel rău, atent, va asculta
Pe cel care va cuvânta,
Dacă și-acela-i dovedit
Că este un nelegiuit;
Cel mincinos dă ascultare,
Doar limbilor nimicitoare.
5Omul care-l batjocorește
Pe cel sărac, Îl înjosește
Pe-Acela care l-a zidit.
Nu va scăpa nepedepsit
Cel care află fericire
Atunci când, în nenorocire,
Se află cineva căzut.
6Fiii copiilor, știut
Este că a bătrânilor
Cunună sunt. Copiilor,
Slavă, le sunt ai lor părinți.
7Dacă cuvintele cuminți
În gura omului nebun
Nu-s potrivite, pot să spun
Că nici vorbirea mincinoasă
La omul de viță aleasă
Nu-i potrivită. E privit
8Darul, de cel ce l-a primit,
Ca și o piatră nestemată:
Căci oricând, poate să răzbată
Oriunde și orice dorește
Ca să obțină, dobândește.
9Cel care a acoperit
Greșelile, a dovedit
Cum că iubirea urmărește;
Dar cel care le pomenește
Într-una, în a sa vorbire,
Va dezbina cu bună știre,
10Prieteniile. Mustrarea
Își dobândește ascultarea
La omul care-i priceput
Și astfel, ea a obținut
Mai mult decât ar putea face
Chiar și o sută de gârbace,
Furioase, care au fost date
Nebunului, peste-al său spate.
11Răscoală, caută cel rău,
Fără a ști că-n drumul său
Are să fie-ntâmpinat
De solul cel neîndurat –
La care pic de milă nu-i –
Căci e trimis în contra lui.
12Să întâlnești, mai potrivită
E o ursoaică jefuită
De pui, decât nebunul care
Este cuprins de tulburare.
13Cel ce cu rău va răsplăti
Un bine, răul, poate ști,
Că nu se va mai depărta
De casa lui, ci-n ea va sta.
14O ceartă e asemănată
Cu apa care-i revărsată;
Deci curmă cearta mai ‘nainte
De-a se-nteți – așa-i cuminte.
15Cel care, pe nevinovat,
Îl osândește, dar iertat
E vinovatu-n fața lui,
Scârbă-i în fața Domnului.
16Nebunului, la ce-i slujește
Argintul? Crede că primește
Înțelepciune cu el, oare,
Dacă sărmanul, minte, n-are?
17Prietenul adevărat
Te va iubi, neîncetat,
Iar când necazul te lovește,
El, frate bun, se dovedește.
18Cel ce de minte e lipsit,
Chezaș, altui, s-a oferit.
19Celui cari certurile-i plac,
Păcatele îi sunt pe plac;
Acela care își zidește
Poarta prea-naltă, se grăbește
Ca să își caute pieirea.
20Nu își găsește fericirea
Omul care e prefăcut;
Limbă stricată de-a avut,
Nenorocirea îl va paște.
21Cel care un nebun va naște,
Va fi lovit de întristare
Și de adâncă supărare,
Căci tatăl unui fiu nebun,
Nu se mai bucură – vă spun!
22O inimă cu veselie,
Un bun leac, are să vă fie;
Dar oasele vor fi uscate
De duhurile întristate.
23Cel rău pe-ascuns o să primească
Daruri, pentru ca să sucească
Drumul dreptății, tot mereu,
Și pentru a-l găsi mai greu.
24Înțelepciunea s-a aflat
La înțelepți, dar au cătat,
Mereu, ochii nebunului,
La capătul pământului.
25Un fiu nebun îl necăjește
Pe tatăl său și amărește
Pe-aceea care l-a născut
Și-a cărei brațe l-au crescut.
26Nu-i bine a fi osândit,
La gloabă, cel neprihănit;
Și nici pe cel de neam ales
Să nu îți dea inima ghes,
Într-un moment de rătăcire,
Să-l bați, pentru neprihănire.
27Cel care vorbele-și strunește,
Multă știință dovedește;
Cel ce un duh potolit are,
Pricepere va avea, mare.
28Chiar prostul dacă va tăcea,
Om înțelept poate părea.
Va trece chiar drept priceput,
De gura își va fi ținut.
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
