2 Corinteni 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Deci, dacă noi – biete ființe –

Avem așa făgăduințe,

Atuncea, trebuie să știm,

Necontenit, curați, să fim,

De-ntinăciunea trupului,

Precum și de a duhului,

Spre-a duce, până la sfârșit,

Sfințirea noastră, negreșit,

Trăind în frică, tot mereu,

Față de-al nostru Dumnezeu.”

Bucuria lui Pavel

2„Vă rog să ascultați de mine,

Și înțelegeți-ne bine!

Este un lucru dovedit,

Că noi nu v-am nedreptățit.

Pe nimenea, n-am vătămat

Și-asemeni, nici n-am înșelat.

3Când aste lucruri le rostesc,

Nu vreau ca să vă osândesc,

Căci, dinainte, v-am spus eu,

Că-n inimă, vă port, mereu.

Pe viață și pe moarte, noi,

În inimi, vă avem, pe voi.

4Astfel, în voi – în fiecare –

Încredere am, foarte mare,

Și am tot dreptul, mai apoi,

De a mă lăuda, cu voi.

De mângâiere, plin sunt eu,

Și-mi saltă inima, mereu,

De-o mare bucurie-aleasă,

Chiar când necazuri ne apasă.

5Vă spun dar, spre știința voastră,

Căci chiar după venirea noastră

În Macedonia, n-am stat,

Și-odihnă, nu a căpătat

Al nostru trup – lupte afară,

Iar înăuntru, temeri, iară.

6Dar, numai bunul Dumnezeu,

Care îi mângâie, mereu,

Pe cei smeriți, ne-a mângâiat,

Atunci când Tit s-a-nfățișat.

7Să știți că n-am fost mângâiați

Doar prin venirea lui – dragi frați –

Ci și prin mângâierea care

I-ați dăruit-o fiecare.

Când Tit, la noi, a poposit,

În grabă, ne-a istorisit,

Despre dorința ce-o purtați,

De lacrima ce o vărsați,

De râvna voastră, pentru mine.

Aceste vești mi-au făcut bine,

Astfel încât, când le-am aflat,

Cu mult mai mult, m-am bucurat.

8Cu toate că scrisoarea mea

V-a întristat, rău – pentru ea –

Să știți că mie nu îmi pare;

Și chiar dacă, pentru scrisoare,

În urmă, rău mi-ar fi părut,

Căci bine văd că v-a făcut

Ca să ajungeți întristați

(Dar pentru un timp scurt, dragi frați),

9Totuși, acum sunt bucuros,

Că ați fost triști, căci, ne-ndoios,

Tristețea doar v-a dat putință

Să vă-ndreptați spre pocăință.

Prea bine știu, dragii mei frați,

Precum că fost-ați întristați,

După cum Dumnezeu a vrut,

Dar pagubă, nu ați avut,

Din parte-ne. Afle oricare,

10Că dacă este întristare

După cum Dumnezeu voiește,

Aceasta-ndată se vădește

Că v-a aduce pocăință,

Cari va-ndrepta, orice ființă,

Spre mântuire și, de care,

Nimeni, ca să se plângă, n-are.

Tristețea lumii, înspre moarte –

În schimb – are ca să vă poarte.

11Căci uite – după cum văd eu –

Tristețea, de la Dumnezeu,

A scuturat a voastră fire.

Și ce mai dezvinovățire!

Ce frământare a trezit!

Ce frică mare v-a lovit!

Și iată ce dorință-aprinsă,

Precum și-o râvnă neînvinsă!

Și ce pedeapsă, mai apoi!

În toate, arătat-ați voi,

Că, în astă privință, stați,

În fața Domnului, curați.

12Deci, vorbele ce vi le-am zis,

Să știți că eu nu vi le-am scris,

Din pricina acelui care

Făcutu-v-a ocară mare,

Nici pentru cel ce-a suferit

Ocara, căci eu m-am gândit,

Ca să vedeți că, pentru voi,

O grijă mare, avem noi,

În fața Domnului, dragi frați.

13De-aceea, fost-am mângâiați,

Dar și mai mult ne-am bucurat,

Atuncea când noi am aflat,

Ce mare a putut să fie,

A fratelui Tit, bucurie,

Al cărui duh s-a răcorit,

Când, printre voi, a fost primit.

14Și dacă eu am cutezat,

Încât, puțin, m-am lăudat,

Atunci, în fața lui, cu voi,

N-am fost dat de rușine-apoi;

Căci după cum, când am vorbit,

Doar adevărul l-am rostit,

La fel și-acum, lauda noastră,

Cu voi – cu adunarea voastră –

Față de Tit, e-ntemeiată

Și-i, pe deplin, adevărată.

15Fratele Tit, pentru voi, are

O dragoste, cu mult mai mare,

Căci ascultare, voi vădiți

Și ați știut ca să-l primiți,

Cu frică și cu tremur, mare.

16Mă bucur că, în fiecare,

Mă pot încrede, tot mereu,

În orișice privință, eu.”