2 Corinteni 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Propovăduirea Evangheliei

1„Deci, dacă slujba căpătată,

După-ndurarea arătată

Nouă, acuma, o avem,

De oboseală, nu cădem.

2Noi lepădat-am, fiecare,

Acele meșteșuguri care

Sunt rușinoase – negreșit –

Și cari, ascunse, s-au vădit;

Cu vicleșug, noi nu umblăm,

Căci nu voim ca să stricăm,

Cumva, Acel Cuvânt, pe care,

Al nostru Dumnezeu Îl are,

Ci doar, prin adevăr, apoi,

Vrednici ajuns-am a fi noi,

Ca să putem, primiți, să fim,

De orice cuget, când vorbim –

În orice loc și orișicui –

Șezând în fața Domnului.

3Căci Evanghelia-mpărtășită

De noi, este acoperită,

Numai pentru aceia care

Sunt pe-a pierzaniei cărare,

4A căror minte, dovedită

Necredincioasă, e orbită,

De dumnezeul cel pe care,

Acum, al nostru veac îl are,

Ca să nu vadă, luminând,

Lumina blândă, izvorând

Din Evanghelia lui Hristos –

A Celui care, ne-ndoios,

A fost, e, și va fi mereu,

Chipul ce-L are Dumnezeu.

5Căci nu ne propovăduim

Pe noi, atuncea când vorbim;

Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,

Noi Îl vestim – precum am spus –

Și, robi ajuns-am a fi noi,

Puși în Iisus, doar pentru voi.

6Căci Dumnezeu, Cel care-a zis –

Precum e, în Scriptură, scris –

Luminii, ca „să lumineze

Și, bezna, să o-ndepărteze”,

În inimă, ne-a luminat,

Ca noi să fim, neîncetat,

În așa fel, încât, mereu,

Lumina, de la Dumnezeu –

Lumina cunoștinței Lui

Și-a slavei Dumnezeului

Care se află-n ceruri, sus –

Să strălucească, în Iisus,

Să-I lumineze a Sa față,

Ca zorile, dând lumii, viață.”

Greutățile slujbei

7„Comoara, ce o căpătăm,

În vas de lut, noi o purtăm,

Căci vrem, puterea dobândită –

Și care-i nemaipomenită –

Să fie de la Dumnezeu,

Nu de la noi. Ne este greu,

8Pentru că suntem încolțiți,

În fel și chip, și hăituiți,

Dar nu suntem în strâmtorare.

Atunci când este fiecare,

Într-o grea cumpănă – să știți –

Nu suntem deznădăjduiți.

9Chiar prigoniți, de-ajungem noi,

Nu suntem părăsiți apoi;

Când jos, ne pomenim trântiți,

De moarte, nu suntem loviți.

10În trupul nost’, purtăm supus,

Mereu, a Domnului Iisus

Ucidere, ca mai apoi,

Și viața Lui să fie-n noi.

11Căci noi, cei vii, suntem vânați,

Mereu, spre a fi, morții, dați;

Iar pricina este Iisus,

Ca viața Lui – precum v-am spus –

Să se arate – fraților –

În trupul nostru, muritor.

12Moartea lucrează dar, în noi,

În timp ce viața e în voi.

13Fiindcă în credință-avem

Același duh, și noi putem

Ca să vorbim, căci am crezut

La fel precum s-a petrecut

În lumea veche, când s-a zis

Și, în Scripturi, apoi, s-a scris,

Că „Am crezut și am vorbit”.

14Din toate câte le-am trăit,

Noi știm că Tatăl Cel de Sus,

Care pe-al nostru Domn, Iisus,

Dintre cei morți, L-a ridicat,

La urmă ne va fi-nviat,

Din moarte, și pe noi, la fel,

Și împreună stând, cu El,

O să ne-nfățișăm apoi,

Și însoțiți vom fi, de voi.

15Aceste lucruri se vădesc

Că spre folosul vost’ muncesc,

Pentru ca darul căpătat,

Prin mulți, să facă, ne-ncetat,

Ca mulțumirile să crească,

În număr, și să se sporească,

Spre lauda lui Dumnezeu

Și pentru slava Lui, mereu.”

Pricinile de încredere

16„De-aceea, fără îndoială,

Noi nu cădem de oboseală.

Chiar dacă omul exterior

Se trece-ncet, cel interior,

Din zi în zi, se înnoiește

Și, tot mai tare, se vădește.

17Căci întristările pe care

Le-avem, o clipă, fiecare,

Au să lucreze, pentru noi,

O slavă veșnică apoi,

18Pentru că noi nu ne uităm

La ce se vede, ci cătăm

La lucrurile nevăzute;

Căci cele ce pot fi văzute,

Sunt lucrurile pieritoare,

Pe când, cele nemuritoare,

Cari veșnice se dovedesc,

Acum, încă, nu se zăresc.”