Cântarea cântărilor 4 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Iubita mea, nu te privești?

Te uită, ce frumoasă ești!

Îți sunt ai ochilor bobițe,

Ca ochii unei porumbițe

Și sub maramă, strălucesc.

La părul tău, dacă privesc,

Gândul îmi zboară, iar pe urmă,

Îmi amintește de o turmă

De capre care s-a oprit

Și-apoi odihnă a găsit

Pe înălțimea muntelui,

Pe piscul Galaadului.

2Ca și o turmă de oi care

Tunse-au ieșit din scăldătoare,

Iar între ele nu se poate

Sterpe a se afla, căci toate,

Gemeni doar au – ia seama bine –

Așa-s ai tăi dinți, pentru mine.

3Buzele tale mă îmbie.

Fir de cârmâz, îmi par să fie.

Drăguță este gura ta.

Obrazul tău ar arăta

Ca rodia, de bună seamă,

Cum se zărește sub maramă.

4Gâtul ți l-am asemuit

Cu turnul ce a fost zidit

De David, cu o casă-n care

Arme sunt puse, spre păstrare.

Scuturi atârnă de-al său vreji

Și sunt doar scuturi de viteji;

O mie fost-au numărate

Și-s numai de viteji purtate.

5Privesc la sânii tăi și-mi par

Doi pui de cerb. Când mă uit iar,

Îmi par doi gemeni, bunăoară,

Precum doi pui de căprioară

Cari, între crini, au apărut,

Ieșiți în voie, la păscut.

6Până când se mai răcorește,

Până când umbra se lungește –

Munte de mir – voi fi la tine.

Deal de tămâie, să știi bine

Că voi ajunge, negreșit.

7Frumoasă ești. Când te-am privit,

Nici un cusur nu ți-am aflat,

Oricât de mult am încercat.

8Mireaso, vino din Liban!

Din vârful muntelui Aman

Și din Hermon și din Senir!

Privește-mă, din al lor șir.

Din muntele pardoșilor,

Din vizuina leilor,

Aruncă-ți ochii către zare,

Ca să privești în depărtare.

9Numai o dată m-ai privit,

Mireaso, și mi-ai și răpit

Inima-ndat’. Cu o privire

Și doar cu-n lănțișor subțire

Cu care te-ai împodobit,

Tu, inima, mi-ai înrobit.

10Vai ce lipici, soro mireasă,

Din mângâieri poate să-ți iasă!

Iar dezmierdările-ți, găsesc

Că mai de preț se dovedesc,

Decât e vinul cel mai bun.

Apoi, mireasma ta, îți spun

Că-i mai plăcută decât toate

Aromele-n lume aflate!

11Din buze, miere, ne-ncetat,

Mireaso, doar ți-a picurat.

Miere și lapte, tot mereu,

Sub limba ta, voi afla eu.

Mirosul ce îl răspândesc

Hainele tale, îl găsesc

Asemenea Libanului,

Căci e la fel mirosul lui.

12Soro mireaso, te vădești

Cum că grădină-nchisă ești.

Izvor închis, poți fi numită.

Fântână ești, pecetluită.

13Odraslele-ți, de pe pământ,

Grădini de rodii par că sânt

În care, loc au, a se pune

Doar roadele cele mai bune:

Mălinul negru, după care

Loc în grădină nardu-și are,

14Iar după nard șofranul vine,

Trestii ce-s de arome pline,

Smirnă aleasă, scorțișoară

Și-apoi tămâie, bunăoară.

15Ca o fântână pari să fii,

Ca un izvor cu ape vii

Ce își aduce apa lui,

Din muntele Libanului.

16Te scoală crivățule-ndată!

Tu, vântule, vino odată

Și dinspre miazăzi să bați!

Peste grădina mea, suflați,

Să picure mireasma care

Se află-ntre-ale ei hotare!”

„Pe-al meu iubit, l-aștept să vină

Și să pătrundă în grădină;

Din roadele, în ea aflate,

Să guste el, pe săturate!”