Eclesiastul 5 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Iată ce sfat îți voi da eu:

„Când, în Casa lui Dumnezeu,

Să intri, tu te pregătești,

Atent veghează! Să-ți păzești

Piciorul! Când în ea vei sta,

Mai bine-i de vei asculta.

Stai în tăcere-ascultător,

Decât jertfa nebunilor,

Să o aduci, prin vorba ta.

Povața asta, n-o uita!

2Nicicând dar, să nu te grăbești,

Vorbe pripite să rostești

Cumva-naintea Domnului,

Căci El este în cerul Lui,

În timp ce tu ești pe pământ.

3Cum visele născute sânt

Doar din mulțimea grijilor,

Atunci și a nebunilor

Prostie și lipsă de minte

Iese din ale lor cuvinte.

4Dacă făcut-ai, cu credință,

Lui Dumnezeu, vreo juruință,

Ai grijă să nu zăbovești,

Ci grabnic să o împlinești

Căci Lui nu-I plac – să iei aminte –

Acei care-s lipsiți de minte.

De-aceea îți zic: te grăbește

Și, ce-ai jurat, înfăptuiește!

5Să nu faci nici o juruință

Dacă nu-ți șade în putință

Să împlinești ce ai jurat.

6Nu-ți lăsa gura, în păcat,

Să te împingă și să spui

Către trimisul Domnului:

„Pripitu-m-am! Îmi e prea greu!”

Să nu mânii pe Dumnezeu,

Cumva, prin vorba gurii tale,

Ca El să nu afle cu cale –

Atunci când e înfuriat –

Să nimicească ce-ai lucrat.

7De-n vise e deșertăciune,

Nu mai puțin se poate spune

Că e în vorbe. Dragul meu,

Tu teme-te de Dumnezeu!

8Când cel sărac e jefuit

În țară și năpăstuit

E chiar în al dreptății nume,

Să nu te miri! Așa-i în lume!

Peste acela ce e mare,

Veghează altul, mult mai tare,

Iar peste toți este mereu –

În ceruri – Domnul Dumnezeu.

9Folosul țării este mare,

De-un împărat priceput are,

Stimat de toți și îndrăgit.

10Cel cari argintul l-a iubit,

Nicicând nu e sătul de el;

La fel este și cu acel

Cari bogăția o iubește,

Căci la nimic nu-i folosește.

De-aceea, hotărât pot spune

Că este o deșertăciune.

11Când bunătățile sporesc,

Sporesc și cei ce le-nghițesc,

Și ce folos a mai avut,

Afară doar că le-a văzut,

Stăpânul, de pe urma lor?

12Dar dulce și odihnitor

E somnul lucrătorului,

Chiar dacă fost-a hrana lui

Mai multă sau chiar mai puțină.

De tihnă, a sa casă-i plină.

Cât despre omul cel bogat,

Să doarmă, nu va fi lăsat

În liniște, de îmbuibare.

13Iată, acesta-i un rău mare:

Păstrarea bogățiilor

Spre dauna stăpânilor,

Deci spre a lor nefericire.

14Dacă printr-o nenorocire

Se pierd aceste bogății,

Iar cel bogat are copii,

Nimic nu o să le rămână,

De la al lor tată, în mână.

15Cum goi din pântece-au ieșit

Când pe-astă lume au venit,

La fel se vor înapoia:

Nimic nu vor putea să ia,

Când vor pleca de pe pământ,

Din osteneală, decât vânt.

16Și-acesta e un mare rău:

Când fiecare, la al său

Rând va pleca, nimic nu are –

Din osteneala sa sub soare –

Să ia cu el, să-i folosească,

Ci tot are să părăsească.

17Ba mai mult, cât a viețuit,

Doar cu necaz a trebuit

Să se hrănească. A avut

Parte, pentru cât s-a zbătut,

Mereu numai de întristare,

Necazuri, griji și supărare.

18Iată ce-am mai văzut: e bine

Și e frumos pentru oricine,

Doar să mănânce și să bea

Și-n felu-acesta să își ia

Partea din munca lui cu care,

Trudit este mereu sub soare,

În toată vremea vieții lui.

19Dacă prin mila Domnului

E cineva îmbogățit

Și-apoi îi e îngăduit

Ca să mănânce și să bea

Și astfel partea să și-o ia,

Să afle că averea lui

Este un dar al Domnului.

20Când bucurie-i dăruiește

Domnul, el nu se mai gândește

Cât e de scurtă viața lui,

Sub soarele pământului.