1Piere cel ce-i neprihănit.
Încetișor, neauzit,
Această lume el o lasă:
Moare, dar nimănui nu-i pasă.
Se duc toți oamenii de bine,
Dar să ia seama, nu e cine,
Că răutatea e de vină
Că numai ea este pricină,
Când e luat cel dovedit
Precum că e neprihănit.
2El intră-n pace-n groapa lui
Și-n liniștea culcușului,
Pace și tihnă a aflat,
Căci drumul drept doar, a urmat.
3Dar, fii de vrăjitoare, voi
Apropiați-vă și-apoi
Veniți încoace! Vă grăbiți
Voi cei care vă dovediți
Sămânța preacurvarului
Și-asemenea a curvei lui!
4De cine, voi toți – la un loc –
Credeți dar, că vă bateți joc?
În contra cui, deschideți voi
Gura, scoțând limba apoi?
Nu sunteți voi, feciorii lui,
Adică ai păcatului?
Nu sunteți o sămânță care
Obârșia-n minciună-și are?
5Nu sunteți voi acea sămânță
Cari încălzește-a ei ființă,
Doar pentru idoli, negreșit,
Sub orice pom verde vădit
Și care junghie, pe văi
Sau pe sub stânci, pe fii săi?
6În pietrele ce-s lustruite
Și în pârâuri sunt găsite,
Aflată-ți este moștenirea,
Așa precum îți este firea.
În ele, soarta, tu o ai,
Căci jertfe numai lor le dai.
Mereu le aduci daruri care
Menite sunt pentru mâncare
Și le-nsoțești cu o măsură
Din jertfa pentru băutură.
„La acest lucru, oare, Eu
Nesimțitor pot fi, mereu?”
7Pe-un munte-nalt și ridicat,
Culcușul ți l-ai așezat
Și tot acolo, tu te duci
Pentru ca jertfe să aduci.
8Îți pui apoi – precum ți-e firea –
În dosul ușii, pomenirea,
Fiindcă tu – cum văd prea bine –
La depărtare ești de Mine
Când salți a ta învelitoare
Și urci în pat pentru culcare,
Sau când culcușul ți-l lărgești
Și-un legământ statornicești
Cu ei, în fața tuturor,
Că-ți place legătura lor
Și seama iei tu, negreșit,
La semnul lor, necontenit.
9Cu untdelemn, mergi la-mpărat.
Îți înmulțești, neîncetat,
Miresmele. Toți solii tăi
Pornesc pe-ndepărtate căi
Și te apleci, încetișor,
Spre locuința morților.
10Te obosești mergând, dar iată
Că „Încetez!”, nu zici vreodată.
Putere – încă – reușești,
În mâna ta să mai găsești:
De-aceea încă, bunăoară,
Tristețile nu te doboară.
11De cine, oare, te sfiai?
De cine, oare, te temeai,
Când M-ai uitat și negreșit,
Necredincioasă te-ai vădit?
De Mine n-ai vrut a te teme,
Căci Eu tăceam de multă vreme.
12Acum însă, voi arăta
Cum e neprihănirea ta.
Faptele tale – vei găsi –
Precum că nu-ți pot folosi!
13Și-atunci să strigi, cât vei putea,
Ca izbăvire să îți dea
Idolii tăi! Dar toți – câți sânt –
Vor fi luați și duși de vânt,
Căci cu putere foarte mare,
O să-i ridice o suflare.
Cei cari încredere vădesc
În Mine, țara moștenesc
Și-apoi stăpâni aceștia sânt
Asupra muntelui Meu sfânt.”
14Și El a zis: „Un drum, croiți!
Grabnic, o cale pregătiți!
Luați dar, piedicile care,
Pe drum, poporul Meu le are!
15Căci Cel Prea-Nalt – cari locuiește
În veșnicii și se vădește
Că al Său Nume este sfânt,
Mereu – a spus acest cuvânt:
„În locuri ‘nalte, Mă găsesc
Și în sfințenie locuiesc.
Dar sunt cu cel ce e zdrobit,
Cu omul care e smerit,
Căci cercetez inimi zdrobite
Și-nviorez duhuri smerite.
16Nu vreau să mustru pe vecie
Și nici o veșnică mânie
Nu-Mi place și nu vreau să țin,
Când înainte-Mi, în leșin,
Cad suflete și-asemenea,
Duhuri pe care mâna Mea –
Precum se știe – le-a făcut,
În vremurile de-nceput.
17Din pricina păcatului
Făcut de lăcomia lui,
M-am mâniat și l-am lovit
Și supărat, l-am părăsit.
Atunci, el cari s-a arătat
Drept răzvrătit, netulburat
Văzutu-și-a de a lui cale,
Cum i-a plăcut inimii sale.
18Eu – căile – i le-am văzut
Și știu tot ceea ce-a făcut.
Cu toate-acestea, Eu voiesc,
Acum, să îl tămăduiesc.
Am să-l călăuzesc mereu,
Și mângâiere-i aduc Eu.
Pe lângă el de-asemenea,
Atuncea îi voi mângâia
Și pe acei cari se adună
Cu el, să plângă împreună.
19Pe buze, laude, voi pune:
„Pace, doar pace”, Domnul spune,
„Pentru cel care-i depărtat
Și pentru cel apropiat!
Da, da! Căci Eu îi ocrotesc
Și Eu am să-i tămăduiesc!
20Cei răi, însă, cu toți se-arată
A fi ca marea-nfuriată,
A cărei ape-azvârle-apoi,
Pe maluri, mâl doar, și noroi.”
21Așa vorbește Domnul meu:
„Cei răi n-au pace, tot mereu!”
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
