2 Samuel 14 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Ioab trimite pe o femeie din Tecoa la David

1Fiul Țeruei – cel numit

Ioab – atunci a bănuit

Precum că împăratului

Îi este dor, de fiul lui.

2El, o femeie, cunoștea,

Cari iscusită se vădea.

Astfel, îndată, a trimis,

Soli la Tecoua și i-a zis:

„Fă-te că ești nemângâiată

Și-apoi, să plângi dar, îmbrăcată

Cu-acele straie ale tale

Cari folosite-s pentru jale.

De-asemenea, te mai îndemn,

Să nu te ungi cu untdelemn.

Să fii ca o femeie care,

Cuprinsă e, de întristare

Și-și plânge-un mort, de multă vreme.

Să faci cum spun și nu te teme!

3Te duci, în urmă, la-mpărat

Și-i spui ce te voi fi-nvățat.”

Apoi, Ioab i-a poruncit

În ce fel trebuie vorbit,

În fața împăratului.

4Femeia – după vorba lui –

De la Tecoua, a plecat,

Ca să îl vadă pe-mpărat.

Până la David a pătruns,

Iar când în față-i a ajuns,

Pân’ la pământ s-a închinat

Și-n acest fel, a cuvântat:

„Îndură-te, prea luminate,

Și izbăvește-mă-mpărate!”

5David a zis: „Dar ce-ai pățit?”

„Iată, bărbatul mi-a murit

Și-s văduvă!” – răspunse ea.

6Doi fii aveam, la casa mea,

Dar într-o zi, ei s-au certat

Și-apoi, spre câmp s-au îndreptat,

Împinșii fiind, de cruda soartă.

Nu era nimeni să-i despartă,

Iar astfel, unul l-a lovit,

Pe altul, care-a și murit.

7Familia mi s-a ridicat,

În contra mea, și a strigat:

„Scoate-l afar’, pe fiul tău,

Căci l-a ucis pe frate-său!

Scoate-l degrabă, cum ți-am zis,

Căci trebuie a fi ucis,

Pentru păcatul săvârșit!

Îl vom ucide, negreșit,

Chiar dacă e moștenitor!”

Ce fac eu, împotriva lor?

Cu ei, cum pot eu a mă pune?

Căci ei și-acest ultim tăciune

Ce mi-a rămas, să-l stingă-ar vrea,

Iar al meu soț ar rămânea

Fără urmași, pe-acest pământ.

De-aceea, disperată, sânt.”

8David a zis: „Acum, mă lasă.

Întoarce-te la a ta casă,

Căci am să fac, ce e mai bine –

În cazu-acesta – pentru tine.”

9În urmă, către împărat,

Femeia a mai cuvântat:

„Voiesc să cadă-asupra mea,

Pedeapsa și – de-asemenea –

Asupra casei cea pe care

Al meu părinte, azi, o are.

Aceste vorbe, le-am rostit,

Spre-a nu avea de suferit

Nici al tău scaun de domnie,

Nici tu, nici a ta-mpărăție.”

10David a zis: „De cineva

Rostește-n contra ta, ceva,

La mine să-l aduci îndată,

Și-n pace ai să fii lăsată.”

11Ea a mai spus: „O, domnul meu,

Să-ți amintești, de Dumnezeu,

Spre-a nu veni – cu dreptul lui –

Răzbunătorul sângelui,

Prăpădul ca să îl mărească

Și, pe-al meu, fiu să-l nimicească!”

David răspunse: „Îți spun eu –

Viu este Domnul Dumnezeu –

Că nici un rău, nu îi va face,

Fiului tău. Deci, fii pe pace!

Un fir de păr – îți mai spun iar –

Nu îi va fi clintit, măcar!”

12Femeia zise: „Luminate

Și prea mărite împărate,

Te rog, mă iartă, că-ndrăznesc,

Încă o vorbă să rostesc.”

„Vorbește dar!” – a poruncit

David, iar ea a glăsuit:

13„De ce oare, gândești mereu

Astfel, de al lui Dumnezeu

Popor și crezi că niciodată

Nu iese din porunca dată

De către al său împărat,

Când însuți tu ești vinovat,

Că nu l-ai chemat înapoi,

Pe cel gonit? Acuma, noi

14Va trebui ca să murim

Și-asemeni apelor să fim

Care sunt pe pământ vărsate

Și nu se-adună, împărate.

Ascultă dar, de sfatul meu:

Află că Domnul Dumnezeu

Nu caută, viața, s-o ia,

Ci mai degrabă, Domnul vrea

Ca omul care a fugit

Să nu rămână izgonit,

Din fața Lui. De-am cutezat

15Să vin acum, la împărat

Și să vorbesc în acest fel,

Este că vreau să afle el,

Precum că m-a înspăimântat

Poporul, când l-am ascultat.

Am zis atunci, poporului:

„Voi merge și-mpăratului,

Am să-i vorbesc. Poate că el

Se va milostivi astfel,

Și poate va găsi cu cale,

S-asculte vorba roabei sale.

16Merg dar, și-n fața lui voi sta,

Căci poate, mă va asculta

Și poate că atuncea, eu –

Precum și-acest copil al meu –

Vom fi scăpați de-aceia care

Au căutat, cu-nverșunare –

Necontenit – să ne lovească,

Voind ca să ne nimicească,

Din moștenirea Domnului,

Din mijlocul poporului.”

17Apoi, am mai adăugat:

„Cuvântul spus de împărat,

Are să-mi dăruie odihnă

Și astfel, eu voi avea tihnă.

Căci împăratul – gândesc eu –

E înger al lui Dumnezeu,

Gata s-asculte, cu răbdare

Și-atenție, pe fiecare,

Când va vorbi de lucruri bune

Sau când, de rele, îi va spune.”

18David a zis: „Să nu-mi ascunzi

Nimic, ci vreau ca să răspunzi –

Cinstit – la ceea ce-ntreb eu!”

„Ascult! Vorbească domnul meu,

Căci voi răspunde dup-aceea!” –

L-a îndemnat, atunci, femeia.

19David i-a pus o întrebare:

„Cu tine, nu se află – oare –

Și mâna lui Ioab, cumva?”

Ea a răspuns: „Să-ți spun ceva:

Află că în a mea poveste,

Nici o abatere nu este –

La dreapta sau la stânga ta –

Din tot ce-a spus măria-ta.

Ioab, mie, mi-a poruncit

Să-ți spun tot ce-am mărturisit.

20Ioab făcut-a o-ncercare,

Să dea o altă-nfățișatre

Acestui lucru, pe cari eu

L-am arătat, domnului meu.

Dar știu că împăratul are,

Înțelepciune foarte mare,

Fiind asemenea – mereu –

Cu îngerul lui Dumnezeu,

Căci știe toate câte sânt

Și se petrec pe-acest pământ.”

Absalom este iertat și adus înapoi

21În urmă, marele-mpărat,

Către Ioab a cuvântat:

„Află că vreau să împlinesc

Lucrul acesta, dar voiesc

Să mergi chiar tu ca, înapoi,

Să-l iei pe Absalom apoi.”

22Când vorbele i-a auzit,

Ioab, îndată, s-a zvârlit,

Jos – la pământ – și s-a-nchinat

Și-apoi l-a binecuvântat:

„Astăzi, cunoaște robul tău,

Precum că la-mpăratul său,

El – trecere – a căpătat,

Căci bine văd că ai lucrat

Întocmai, după sfatul meu

Și după cum gândit-am eu.”

23Ioab – în urmă – a plecat

Pân’ la Gheșur, căci l-a cătat

Pa Absalom, să-l ia cu el

Și la Ierusalim, astfel,

Aceștia s-au înapoiat,

Cu gând să intre la-mpărat.

24Dar împăratu-a poruncit:

„Voiesc să meargă – negreșit –

La casa lui! În ea să șeadă,

Căci nu vreau, fața, să mi-o vadă!”,

Iar Absalom – precum i-a spus –

Spre casa lui, apoi, s-a dus,

Fără ca el să fi intrat

Și să îl vadă pe-mpărat.

25Nu era om, în Israel –

În frumusețe – ca și el.

Îi merse vestea, împrejur,

Căci nu avea nici un cusur –

Din tălpi, în vârful capului –

Cari să se vadă-n trupul lui.

26Părul îi era foarte greu,

Și-n fiecare an, mereu,

El și-l tundea, iar cântărit,

Părul acesta s-a vădit

Că două sute sicli-avea.

Măsura ce se folosea

Fusese siclul cel pe care

Curtea-mpăratului îl are.

27Lui Absalom, i s-au născut

Trei fii; și-o fiică, a avut,

Care, Tamar, era numită.

Fata era deosebită,

Fiind de-o frumusețe mare.

28Doi ani s-au scurs, vreme în care

El, doar la casa lui, a stat,

Fără să-l vadă pe-mpărat.

29Și nici Ioab nu a venit

Să-l vadă, cum și-ar fi dorit.

De două ori, el l-a chemat,

Să îl trimită la-mpărat,

Însă Ioab tot n-a venit.

30Atuncea, el le-a poruncit

Slujbașilor ce îi avea,

Să meargă, foc, ca să îi dea,

Ogorului cu orz, pe care,

Ioab în stăpânire-l are.

„Ia-ți oamenii și-apoi plecați

Degrabă, foc, ca să îi dați!” –

Zise-Absalom. Ei au făcut

Întocmai precum le-a cerut.

31Atunci Ioab – înfuriat –

La Absalom a alergat

Și-i spuse: „Ce ți-am făcut eu,

De ai dat foc, orzului meu?”

32Îndată, Absalom i-a zis:

„Iată că oameni ți-am trimis,

Prin cari, la mine, te-am chemat,

Să-ți spun să mergi la împărat.

Te-ntreb acuma: ce rost are

Că din Gheșur venit-am oare?

Eu m-am gândit că, pentru mine,

Acolo ar fi fost mai bine.

De ce m-oi fi întors acasă,

Când împăratului nu-i pasă?

Doresc acuma – imediat –

Ca să îl văd, pe împărat!

Dacă găsește-n a mea fire,

Ascunsă vreo nelegiuire,

Nu vreau să mai trăiesc sub soare,

Ci liber e, să mă omoare!”

33Ioab, la împărat, s-a dus

Și toate-acestea i le-a spus,

Iar Absalom – de împărat –

La curtea sa, a fost chemat.

Când la palat el a venit,

Jos – la pământ – s-a prăbușit

Și-n fața lui s-a închinat;

David, apoi, l-a sărutat.