Isaia 47 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„Pogoară-te – degrabă – până

Ai să ajungi jos, în țărână,

Fiică a Babilonului

Și doar lutul pământului

Drept așternut – de-acum – să-ți fie,

Să nu ai scaun de domnie,

Fecioară a Haldeilor;

Pentru că-n fața tuturor,

Nu vei mai fi bine văzută,

Drept subțirică și plăcută.

2Ia pietrele de moară, fată,

Și macină făina-ndată.

Iute, marama să ți-o scoți

Și saltă-ți poalele, să poți,

Picioarele, să-ți dezvelești

Ca peste râuri să pășești!

3Ajunge-vei descoperită,

Iar goliciunea-ți dezvelită

Are să-ți fie-atunci și ea.

Rușinea ți se va vedea.

În răzbunarea Mea cea mare,

Nimeni nu va avea cruțare.”

4„Al nostru Răscumpărător

Se cheamă Domnul oștilor.

Apoi, Sfântul lui Israel

Mai e numit, în lume, El.”

5„Așează-te-ntr-un colțișor

Și taci, fiica Haldeilor!

Împărăteasă, tu să știi,

Precum că nu ai să mai fii.

Împărăteasa tuturor –

Adică a-mpăraților –

Nu-ți va mai spune nimenea.

6Eram furios. Mânia Mea –

Ce se vădea nemăsurată –

Spre-al Meu popor era-ndreptată.

Mi-am pângărit, cu bună știre,

A Mea întreagă moștenire,

Pentru că am găsit cu cale,

Pradă să-l las, mâinilor tale.

Însă, după cum am văzut,

Tu nici o milă n-ai avut

Față de-acel popor al Meu

Și-ai pus asupră-i un jug greu.

Îi era greu tânărului

Și-asemenea bătrânului.

7Ai zis: „Mereu voi avea casă

Și-n veci voi fi împărăteasă.

Nu te-ai gândit, nici n-ai visat,

Că totul se sfârșește-odat’.

8Ascultă dar, tu ce-a-nvățată,

Plăcerilor a fi dedată,

Cea care, fără griji, ședeai

Și-n a ta inimă ziceai:

„Doar eu, nicicând, prea bine știu

Că văduvă nu am să fiu,

Iar de copii, nici o clipită,

Eu nu am ca să fiu lipsită!”

9Aceste două lucruri, iată,

Ți se vor întâmpla deodată:

Și văduvă tu ai să fii,

Dar și lipsită de copii.

Cu toate te vei pomeni

Că într-o zi îți vor veni.

Ele-au să te lovească tare,

Cu o putere foarte mare,

În ciuda descântecelor

Și a vrăjitoriilor

Pe care le vei fi făcut.

10În răutăți te-ai încrezut

Și ai zis, mândră: „Nimenea,

Nicicând, nu poate-a mă vedea!”

Înțelepciunea ce-o vădeai

Și cu știința ce-o aveai

Te-au amăgit, încât – mereu –

Ai zis: „Doar eu și numai eu!”

11Tocmai de-aceea, peste tine –

Acum – nenorocirea vine,

Fără ca tu să poți vedea

Zorile sale. Va cădea

Urgia, când nici nu gândești,

Și n-ai să poți să o oprești.

Prăpădu-apoi te va călca

Și n-ai să poți a-l împăca.

12Poți, cu descântece, să vii,

Precum și cu vrăjitorii

De care tu te-ai ocupat

Din tinerețe, ne-ncetat,

Și poate ai să izbutești

Ca vreun folos să dobândești.

13Te-ai obosit tot întrebând

Și ajutoare așteptând.

Să vină și să-ți țină parte

Cei cari știu cerul a-l împarte,

Cei care stelele pândesc,

Aceia care îți vestesc –

Citind numai după luni noi –

Ce ți se va-ntâmpla apoi!

14Sunt ca miriștea, ca și locul

Pe care îl cuprinde focul.

Căci nu sunt ca niște cărbuni,

Pe lângă care să te-aduni

Atunci când vrei să poposești

Cătând un loc, să te-ncălzești.

15Așa va fi soarta pe care,

Va-mpărtăși-o fiecare

Dintre acei la cari mergeai

Când întrebări tu le puneai.

La fel va fi și cu acei

Cu cari făceai negoț, căci ei

Se risipesc precum un nor,

Și n-au să-ți vină-n ajutor.”