Ezechiel 7 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Apoi, cuvântul Domnului

2Îmi zise: „Fiu al omului,

Atent ascultă glasul Meu!

Așa vorbește Dumnezeu,

Asupra țării cea pe care

Neamul lui Israel o are:

„Iată, sfârșitul a venit

Asupra țării, negreșit!

În cele patru margini care

Închipuie-ale ei hotare,

Sosit-a vremea de sfârșit!

3Acum, sfârșitul ți-a venit,

Pentru că împotriva ta,

Întinsă, mâna Mea va sta.

Eu judec faptele pe care

Le-ai săvârșit, fără-ncetare.

Te pedepsesc, căci am văzut

Ce urâciuni mari ai făcut.

4În ai Mei ochi, loc, mila n-are

Și n-ai să capeți îndurare,

Pentru că iată, Eu voiesc –

Acuma – să te pedepsesc,

Căci faptele ce-au fost făcute,

În fața Mea sunt cunoscute.

Pedeapsa ai să o primești,

Cu toate că tu te găsești

În mijlocul păcatelor,

Precum și-a urâciunilor –

Care de tine-au fost făcute –

Și-ar trebui să te ajute.

Atunci, vei ști că Domn sunt Eu.”

5Așa vorbește Dumnezeu:

„Iată că vine peste fire –

Acuma – o nenorocire!

Nicicând n-a mai fost întâlnită

Și este nemaipomenită!

6Iată că vine, negreșit!

Vine, acum, al tău sfârșit!

El se trezește și va sta,

Acuma, împotriva ta!

Află dar că al tău sfârșit,

Acuma, chiar a și venit!

7Locuitor al țării, iată,

Sfârșitul tău acum se-arată!

Iată că este vremea când

Te-ai pomenit și tu, la rând!

E vremea! Vine ziua-n care,

Pe munți, va fi un necaz mare!

Zi de necaz, ea o să fie

Și nicidecum de bucurie!

8Acum, Îmi voi vărsa urgia

Și Îmi voi potoli mânia.

Voi judeca faptele rele

Și-ți dau pedeapsă, după ele.

Toate minciunile rostite

Au să îți fie pedepsite.

9În ai Mei ochi, loc, mila n-are

Și n-ai să capeți îndurare,

Pentru că, iată, Eu voiesc,

Acuma, să te pedepsesc,

Căci faptele ce-au fost făcute,

În fața Mea sunt cunoscute.

Pedeapsa ai să o primești,

Cu toate că tu te găsești

În mijlocul păcatelor,

Precum și-a urâciunilor

Care de tine-au fost făcute

Și-ar trebui să te ajute.

Atunci veți ști că Domn sunt Eu

Și Cel ce vă lovesc mereu!

10Iată că vine ziua când

Te pomenești și tu, la rând!

Iată, toiagul înflorește!

Iată, mândria odrăslește!

11Ce mare-i silnicia! Iată,

Ce mult ajunse-a fi-nălțată,

Încât toiag s-a pomenit,

Al răutății! Negreșit,

Nimic nu va mai rămânea

Din ei și de asemenea,

Nimica, nici din gloata lor

Sau din belșugu-averilor!

În urmă, n-o să se găsească

Nimeni care să îi bocească!

12Iată că vremea se-mplinește,

Iar acea zi, acum, sosește!

Să nu se supere cel care

Aduce marfă, spre vânzare!

Să nu se bucure nici cel

Cari cumpăra-va de le el!

Căci izbucnește-acum mânia

Și se va revărsa urgia,

Peste a lor mulțime mare.

13Nu! Vânzătorul nu mai are

Putință de-a primi apoi,

Ceea ce a vândut, ‘napoi,

Chiar dacă el ar mai putea

Ca printre cei vii să mai stea.

Căci prorocia îndreptată

Spre-a lor mulțime, neschimbată

Va fi și astfel, nimenea,

În viață, nu va rămânea.

14Trâmbița sune, negreșit,

Căci totul este pregătit!

Însă la luptă, nimenea

Nu merge; căci urgia Mea

Va izbucni, nimicitor,

Asupra adunării lor.

15Afară, umblă sabia,

Iar ciuma și cu foametea

S-au însoțit și au luat

Casele-n rând, la colindat!

Cel ce-i în câmp, mort va cădea,

Căci o să-l taie sabia.

Viețile celor din cetate

Nu vor putea a fi cruțate,

Căci ciuma și cu foametea

A lor suflare au s-o ia.

16Fugarii care reușesc

Să scape, se adăpostesc

Pe munți. Cu niște porumbei

Ai văilor, seamănă ei,

Căci vaiete și tânguire,

Scot pentru-a lor nelegiuire.

17Ale lor brațe au slăbit;

Genunchi-apoi li s-au topit,

Precum aburul apelor.

18Sacii încing mijlocul lor,

Iar groaza ce s-a arătat,

Pe-ale lor fețe s-a lăsat.

Fețele toate-s chinuite

Și cu rușine-acoperite,

Iar capetele lor, pletoase,

Acum ajuns-au a fi rase.

19Argintul au să îl zvârlească

Pe ulițe și-au să-i scârbească

Aurul ce l-au adunat.

Argint și aur ar fi dat,

Dar aurul și-argintul n-are

Putința de-a le da scăpare,

În ziua-n care o să vie

A Domnului mare urgie.

Argintul, aurul lor tot,

Nu sunt în stare și nu pot

Să sature sufletul lor;

Nici golul măruntaielor

Nu pot să-l umple, niciodat’;

Căci aurul i-a aruncat

În marea lor nelegiuire,

Cu-a lor nesățioasă fire.

20Se tot făleau, în a lor viață,

Doar cu podoaba lor măreață,

Cu care-n urmă au făcut

Icoanele ce le-au avut –

Icoana urâciunilor,

Precum și-a idolilor lor.

De-aceea, iată ce voi face:

În scârbă doar, le-o voi preface.

21O dau, de jaf, străinilor,

Pradă nelegiuiților

Pământului, s-o pângărească

Mereu și să o jefuiască.

22Îmi întorc fața de la ei

Și-i las pe oamenii acei.

Îmi las Locașul Meu cel sfânt

Care-i aflat pe-al lor pământ,

Ca să ajungă pângărit

De prădători și jefuit.

În el, ei au să năvălească

Și au ca să Mi-l pângărească.

23Haideți! Grăbiți-vă! Veniți

Și lanțuri, voi să pregătiți!

Căci plină e, de dă pe-afară,

Doar cu omoruri, biata țară!

Cetatea a ajuns să fie

Plină – acum – de silnicie.

24Popoarele cele mai rele,

Am să le-aduc, fiindcă ele,

În stăpânire, vor putea,

Casele lor, ca să le ia.

Mândria celor tari, voiesc –

Acuma – să o stăvilesc.

Locașurile lor – vădite

Drept sfinte – fi-vor pângărite.

25Vine prăpădul! Ei își cată,

Scăparea, dar ea nu se-arată!

26Nenorocirile ce vin

Asupra lor, șireag se țin.

Zvon după zvon aduce știre,

Mereu, doar de nenorocire.

Ei, pe proroci, i-au căutat

Și cer vedenii, ne-ncetat.

Dar iată că ai lor preoți

Nu mai știu Legea și-apoi toți

Bătrânii lor, de-asemenea,

Nu mai pot, sfaturi, ca să dea.

27Jelește cel ce-i împărat,

Iar voievodul e speriat.

Tremură brațele pe care

Poporul bietei țări le are.

Eu le voi face tuturor,

Doar după umbletele lor.

Căci după cuviință dreaptă,

E judecata ce-i așteaptă.

În acest fel, vor ști mereu,

Precum că Domnul, sunt doar Eu.”