Isaia 26 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Atunci – în ziua ‘ceea – are

Ca să se cânte o cântare,

Pe plaiurile minunate

Aflate-n Iuda: „O cetate

Avem, acuma” – au să spună

Cuvintele ce-au să se pună

În acel cântec. „Ea e tare,

Iar Dumnezeul nostru are

Ca mântuire să ne dea.

Zid de-apărare, ne e ea.

2Deschideți porțile de jos,

Să intre neamul credincios,

Neam care e neprihănit.

3Celui care a dovedit

Inimă tare, Tu îi dai

Pacea pe cari doar Tu o ai,

Pentru că Tu Doamne-ai văzut

Că el, în Tine, s-a-ncrezut.

4A voastră-ncredere să fie

În Dumnezeu, pe veșnicie,

Căci El este nemuritor

Și-i Stâncă a veacurilor.

5Pe cei cari pe-nălțimi au stat

I-a risipit și-a răsturnat –

Apoi – cetatea cea-ngâmfată.

Jos, la pământ, a fost culcată

Și tăvălită în țărână,

De-a Domnului temută mână.

6Picioarele săracilor

Calcă pe ea. Sub pașii lor,

Cetatea geme, apăsată,

Căci e de oropsiți călcată.

7Neprihănirea e cea care

Este, pentru cel drept, cărare.

Tu, cari fără prihană ești,

Cărarea lui, s-o netezești.

8De-aceea Doamne, Te-așteptăm,

Pentru că vrem să Te urmăm,

Iar calea judecății Tale,

Voim să fie-a noastră cale.

Sufletul nost’, nemângâiat,

Suspină Doamne, ne-ncetat,

După Numele Tău cel Sfânt,

Precum suspină-al Tău pământ.

Plin de suspine, el va sta

S-aștepte pomenirea Ta.

9Noapte de noapte, îmi tânjește

Sufletul meu, căci Te dorește.

Ești căutat de duhul meu,

În mine Doamne, tot mereu,

Când judecățile Îți sânt

Îndeplinite, pe pământ.

Toți cei de pe a lumii față,

Ce este drept, atunci învață.

10Dacă iertare-ai dăruit

Celui cari rău s-a dovedit,

Totuși acesta nu învață

A fi neprihănit în viață,

Ci se dedă numai la rău,

Cu toate că în jurul său,

În țară, peste toată firea,

Domnește doar neprihănirea.

El nu se uită-n drumul lui,

La măreția Domnului.

11Nu vede omul care-i rău,

Cât e de tare brațul Tău.

Dar pân’ la urmă, va vedea

Râvna pe care-o vei avea

Pentru al Tău popor și-ndat’

Are să fie rușinat.

Focu-i va arde pe cei răi,

Cari se vădesc dușmani ai Tăi.

12Cu pace, ne învrednicești,

Pe noi, Tu Doamne, și voiești

Ca tot ceea ce facem noi,

Tu să îndeplinești apoi.

13O, Doamne, mulți au mai venit

Și peste noi au stăpânit,

Însă pe Tine Te chem eu

Și pe-al Tău Nume, tot mereu.

14Cei ce sunt morți acum, se știe,

De viață plini, n-au să mai fie.

Sunt niște umbre, pot a zice,

Cari nu au să se mai ridice,

Căci Tu Doamne i-ai nimicit

Atuncea când i-ai pedepsit.

Apoi, ai șters de peste fire

Și dreptul lor de pomenire.

15Sprește Doamne-al Tău popor

Și-arată-Ți slava, tuturor!

Hotarele țării, apoi,

Dă-ni-le Doamne, înapoi!

16Doamne, ei toți Te-au căutat

Când în strâmtoare s-au aflat.

Atuncea când i-ai pedepsit,

Cu rugi, la Tine, au venit.

17Ca o femeie-nsărcinată,

Gata să nască, apucată

De-a facerii durere-apoi,

Iată, la fel am fost și noi

Atuncea când eram departe

Și de-a Ta Față n-aveam parte.

18Durere mare am simțit

Și-n urmă, noi am zămislit,

Dar când să naștem, am văzut

Că numai vânt doar am născut.

Țara întreagă-i necăjită,

Căci încă nu e mântuită.

Nu sunt născuți, încă, acei

Cari sunt locuitori ai ei.

19Să-nvie morții tăi! Să poarte

Toate-ale noastre trupuri moarte,

Iar, viață-n ele! Vă treziți

Cei ce-n țărână locuiți

Și chiote de veselie

Scoateți, săltând de bucurie!

Căci roua Ta-nviorătoare

Este de viață dătătoare

Și-afară scoate-va pământul,

Pe cei ce-și au, în el, mormântul.”

20„Du-te popor al meu. Vei sta,

Ascuns în odăița ta.

Încuie ușa după tine,

Câteva clipe, cât va ține

Mânia cea înfricoșată!

21Tocmai acuma, Domnul – iată –

Iese din locuința Lui,

Căci vrea, pe ai pământului

Locuitori, să îi lovească

Și astfel să îi pedepsească

Pentru nelegiuirea lor.

Apoi, sângele morților,

Pe față fi-va arătat,

Căci de pământ, afară dat,

Sângele lor are să fie.

Uciderile, să se știe

Că nu vor fi acoperite,

Ci toate fi-vor dezvelite.