Deuteronomul 28 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Binecuvântările

1„Dacă ai să asculți, mereu,

De al tău Domn și Dumnezeu

Și-ai să-mplinești, necontenit,

Poruncile ce le-ai primit,

Astăzi, din partea Lui, în toate,

Tu vei avea întâietate,

Între popoarele cari sânt

Pe fața-ntregului pământ.

2Iată – de stați, cu Domnul, voi –

Ce binecuvântări apoi,

Urmează ca să căpătați –

Trebuie doar să-L ascultați:

3El te va binecuvânta

Când în cetatea ta, vei sta.

De-asemeni, binecuvântat

Vei fi când ești, la câmp, plecat.

4Rodul pe care o să-l dea

Pântecul tău, de-asemenea

Și roadele ogoarelor,

Precum și rodul turmelor,

De Dumnezeu, vor fi vegheate

Și fi-vor binecuvântate.

5Coșnița ce o vei avea,

Postava ta, de-asemenea –

Deci lucrurile tale, toate –

Mereu sunt binecuvântate.

6Primi-vei binecuvântare –

Întotdeauna – la plecare

Și la venirea-n locuință.

7Mereu, primi-vei biruință

Peste vrăjmașii ce vor sta,

Să lupte, împotriva ta.

Au să îți iasă înainte

Pe-un singur drum, dar ia aminte

Că au să fugă înapoi,

Pe șapte drumuri, mai apoi.

8Primi-vei binecuvântare –

Întotdeauna – în grânare,

În lucrul tău, când îți așezi

Mâna, pe el, ca să lucrezi.

Vei fi dar, binecuvântat,

În țara ta, neîncetat.

9Pentru-al tău Domn, tu, pe pământ,

Vei fi, mereu, un popor sfânt –

Așa precum El ți-a jurat –

Dacă vei merge, ne-ncetat,

Numai pe calea Domnului

Și vei păzi porunca Lui.

10Popoarele se vor uita

Și vor vedea că veți purta

Numele Domnului și-apoi,

Au să se teamă-atunci, de voi.

11Cu bunătăți, tu – negreșit –

De Domnul, fi-vei copleșit,

Sporindu-ți rodul trupului,

Al turmei și-al pământului,

În țara pe cari a jurat,

Părinților tăi, ne-ncetat,

Că El are să ți-o dea ție,

În stăpânire, pe vecie.

Domnul în țară-o să te pună

12Și-apoi, comoara Sa cea bună –

Deci cerul – grijă, va avea,

Să o deschidă, ca să dea

Ploaie la vreme-n a ta țară,

Să binecuvinteze, iară,

Lucrul pe care l-ai făcut.

La multe neamuri, cu-mprumut,

Tu o să dai, dar n-ai să iei

Nimic, de la oameni-acei.

13Domul va face, „cap”, să fii

Și nicidecum „coadă”, să știi!

Întotdeauna, numai sus,

Tu vei ajunge a fi pus,

Iar jos, nu vei fi pus, defel,

Dacă vei asculta de El

Și dacă ai să împlinești

Poruncile ce le primești,

14Făr’ să te-abați către dreapta

Ori să te-abați la stânga ta,

De la tot ce v-am poruncit,

Astăzi, și făr’ să fi slujit,

În lume, altor dumnezei,

Sau să vă fi-nchinat la ei.”

Blestemele

15„Dar dacă n-ai s-asculți mereu

De ce-ți va spune Dumnezeu

Și dacă n-ai să împlinești

Poruncile ce le primești,

Cu toate legile pe care

Ți le dau astăzi, spre păstrare,

Iată blestemul care vine

Și care va lovi în tine:

16Când în cetate, vei fi stat,

Acolo fi-vei blestemat;

Și blestemat veți fi apoi,

Pe toate câmpurile, voi.

17Coșnița ce o vei avea,

Postava de asemenea –

Deci lucrurile tale, toate –

Atuncea fi-vor blestemate.

18Rodul pe care o să-l dea

Pântecul tău de-asemenea,

Apoi rodul ogoarelor,

Al turmei și-al cirezilor –

Indiferent dacă e miel,

Indiferent dacă-i vițel –

Nu vor fi binecuvântate,

De Dumnezeu, ci blestemate.

19Ești blestemat – îți dau de știre –

Și-atunci când pleci și la venire.

20Atuncea, de la Domnul vine

Numai blestemul, peste tine:

Asupră-ți, va veni turbarea,

Veni-va și amenințarea

Lovind în lucrul tău de care

Ai să te-apuci, până când are

Să fie totul nimicit;

Apoi și tu vei fi pierit,

De răutatea faptei tale

Care, de-adevărata cale –

De al tău Domn și Dumnezeu –

Doar te-a îndepărtat, mereu,

Încât ajuns-ai, la sfârșit,

Că pe-al tău Domn, L-ai părăsit.

21Atuncea vei vedea că vine

Ciuma și va lovi în tine,

Încât ai să te prăpădești,

În țara pe care-o primești.

22Lovit vei fi tu, cu lingoare

Și cu căldură arzătoare,

Cu friguri și cu obrinteală,

Cu secetă; fără-ndoială,

Rugină-n grâu ți se va pune

Și-apoi în urma ei, tăciune.

Acestea te vor urmări,

Până, din lume, vei pieri.

23Deasupra ta – de bună seamă –

Cerul va fi ca de aramă;

Pământul tău – a ta moșie –

Ca fierul, va avea să fie.

24În loc de ploaie, vor cădea

Doar praful și cu pulberea.

De ele doar, vei fi lovit,

Până când fi-vei nimicit.

25Domnul va face – nevăzut –

Să fii de-ai tăi vrăjmași, bătut.

Pe-un drum le vei ieși-n ‘nainte,

Însă pe șapte – ține minte! –

Tu vei fugi, din fața lor.

O groază-n ochii tuturor –

În ale lumi-mpărății –

Neîncetat, tu ai să fii.

26Cu morții tăi, ai să hrănești

Păsări și fiare pământești –

Și nu va fi nimeni, la voi,

Spre a le alunga apoi.

27Iată, din partea Domnului,

Cu bubele Egiptului,

Tu, ne-ncetat, vei fi bătut:

Vei face bube la șezut,

Râie, pecingine de care

Nu ai să capeți vindecare.

28Domnul, atunci, are să știe,

Să îți trimită nebunie;

Te va lovi și cu orbire

Și cu a minții rătăcire,

29Iar ziua – în amiaza mare –

Vei bâjbâi fără-ncetare,

Ca orbul de vederi lipsit,

În negură învăluit.

În lucrul ce îl faci, deloc,

Nu vei putea să ai noroc.

Cât vei trăi, doar apăsat

Vei fi într-una și prădat;

Nu va fi nimeni săritor,

Ca să îți vină-n ajutor.

30Logodnică, de vei avea,

Altul se va culca cu ea.

O casă, când ai să zidești,

Nu vei putea s-o locuiești.

O vie, dacă vei avea,

Nu vei putea mânca din ea.

31Bou-ți va fi înjunghiat,

Însă tu nu vei fi mâncat,

Din carnea lui. De-asemenea,

Măgarul o să ți se ia

Și nu-l vei mai primi-napoi.

Când intră turma ta de oi

În mâinile vrăjmașilor,

Nimeni nu-ți sare-n ajutor.

32Copiii tăi duși au să fie,

De alte neamuri, în robie.

Ai tăi ochi s-or topi de dor,

Privind mereu, în urma lor,

Iar mâna ta nu va avea

Atunci, nici o putere-n ea.

33Din rodul dat de-al tău ogor,

O să mănânce alt popor,

Pe care nu l-ai cunoscut;

Apoi întregul tău avut,

De către el, va fi luat.

Vei fi zdrobit și apăsat.

34Priveliștea ce-ai s-o zărești

Te face să înnebunești.

35Cu bube rele, Dumnezeu

Te va lovi mereu, mereu –

La coapse și genunchi – de care

Nu ai să capeți vindecare.

Din talpă-n creștet, negreșit,

De bube, ai să fii spuzit.

36Și tu și cel cari îl vei ține

Ca împărat pus peste tine,

De Dumnezeu, duși o să fiți,

La un popor pe cari nu-l știți –

Pe care nu l-ați cunoscut,

Și-ai voști’ părinți nu l-au știut;

Iar printre oamenii acei,

Sluji-veți altor dumnezei

Care din lemn și piatră sânt.

37De râs veți fi voi, pe pământ,

De pomină-n orice popor,

Și de batjocura celor

Printre cari fi-veți duși, mereu,

De către Domnul Dumnezeu.

38Sămânță multă-i semăna,

Dar rod, puțin, vei aduna,

Căci de lăcuste-aproape toată

Sămânța îți va fi mâncată.

39Apoi din via ce-o sădești –

În care tu ai să muncești –

Nu vei ajunge a avea,

Un strop de vin, măcar, din ea.

N-ai să culegi nici rodul ei,

Căci viermii doar, vor fi acei

Cari vor putea a se-nfrupta,

Din strugurii, din via ta.

40Măslini, în țară, vei avea,

Dar să te ungi, nu vei putea,

Nicicând, cu untdelemnul lor,

Căci pân’ la vremea roadelor,

Măslinele le vor cădea.

41Tu, fii și fiice, vei avea

Însă, copiii au să-ți fie –

Neîncetat – duși în robie.

42Omizi doar se vor înfrupta,

Din pomii tăi, din roada ta,

Ieșită din al tău ogor.

43Străinul, din al tău popor,

O să se-nalțe tot mai sus,

Când tot mai jos, tu vei fi pus.

44El te va fi împrumutat,

Dar tu-mprumut nu-i vei fi dat;

El va fi-n frunte – vei vedea –

Iar tu, în coadă, vei ședea.

45Aste blesteme – să știi bine! –

Veni-vor toate, peste tine;

Mereu au să te urmărească

Și au ca să te nimicească;

Căci tu, de glasul Domnului,

N-ai ascultat. Porunca Lui –

Și legile ce le-ai primit –

De-asemenea, nu le-ai păzit.

46Acestea toate au să fie

Minuni și semne, pe vecie –

Și pentru tine, cel de-acum,

Și pentru cei ce sunt pe drum.

47Pentru că te-ai împotrivit

Și Domnului nu I-ai slujit

Din inimă, cu bucurie –

De bunăvoie-n veselie –

În mijlocul belșugului

Ce l-ai avut din mâna Lui,

48Acuma ai să Îi slujești

Din locu-n care te găsești:

De foamete înconjurat,

De mare secetă uscat,

Gol și de lipsuri chinuit,

Și de vrăjmași încercuit –

Pe care Domnul i-a trimis

În contra ta, cum a promis.

Un jug de fier, El îți va pune,

Pe gât, până te va supune

Și vei ajunge – negreșit –

În urmă, a fi nimicit.

49După porunca Domnului,

Din marginea pământului

Un neam pornește-apoi și vine

Să cadă-n urmă, peste tine,

Cu zbor de vultur. Va avea

O limbă, pe cari nimenea –

Dintre ai tăi – n-au s-o dezlege

Ca să o poată înțelege;

50Este un neam cu-nfățișare

Sălbatică; e un neam care,

De cei bătrâni, nu se sfiește,

Și nici o milă nu vădește

Pentru copiii nimănui.

51El, roadele pământului,

La va mânca. De-asemenea,

Rodul cari turma-l va avea,

O să-l mănânce, negreșit,

Până când fi-vei nimicit.

Nimic nu-ți va lăsa, din grâne:

Nici grâu, nici must nu-ți va rămâne,

Nici untdelemn și nici viței;

Nici de la oi nu-ți lasă miei.

De toate, fi-vei jefuit,

Până când tu vei fi pierit.

52Cetățile tale-ntărite,

De el, vor fi încercuite,

Până când zidurile-n cari

Ți-ai pus nădejdea că sunt tari,

Se prăbușesc, în a lui cale,

Pe tot întinsul țării tale.

53Apoi, în marea-ți strâmtorare

Și în necazul tău cel mare –

Pe cari ți l-a pricinuit

Vrăjmașul tău – vei fi silit

Să-ți mănânci rodul trupului,

Să mănânci carnea fiului

Și-a fiicei de asemenea,

Pe cari, Domnul o să ți-i dea.

54Cel mai gingaș din neamul tău

Și mai milos – va privi rău,

La cel cari, frate, o să-i fie,

Precum și la a sa soție

Care, la sânu-i, s-a culcat,

La fiii care i-a cruțat;

55Și carne, din copii lui –

Din cari mănâncă – nimănui

Dintre cei care sunt cu el,

Nu le va da, în nici un fel,

Căci nu-i va mai rămâne lui –

În mijlocul necazului

Și în cumplita strâmtorare –

Nimic, în urmă, de mâncare.

Toate acestea au să fie,

Din pricină că au să vie

Necazuri, strâmtorări, mult rău,

Aduse de vrăjmașul tău.

56Femeia pe care-o știai

Gingașă – pe care-o priveai

Ca pe cea mai miloasă – care,

În gingășia ei cea mare,

Mereu voia, cât mai ușor,

Să își așeze-al ei picior

Atunci când pașii își purta,

În acel timp, se va uita

La cel care îi e bărbat –

Și cari, la sânu-i, s-a culcat –

Fără de milă. Chiar pe cei

Care vor fi copiii ei,

La fel are să îi privească.

57Nimic n-o să le dăruiască

Din pielița ce l-a-nvelit

Pe nou născutul zămislit.

Din pielița aceea care

Ieșitu-i-a dintre picioare –

Și din copilul zămislit –

N-o să le deie, negreșit,

Nimic, fiind în lipsă mare.

De-aceea, singură, ea are

Să îl mănânce-n loc ferit,

Pe cel pe cari l-a zămislit.

Toate acestea au să fie

Din pricină că au să vie

Necazuri, strâmtorări, mult rău,

Aduse de vrăjmașul tău.

58Dacă cumva, n-ai să păzești

Și dacă n-ai să împlinești

Cuvintele scrise în carte –

Cari fac, din astă lege, parte –

Dacă apoi, de bună seamă,

În urmă, nu vei avea teamă

Față de-acest Nume slăvit

Și-nfricoșat, întipărit

În al tău Domn și Dumnezeu,

59Lovit vei fi atunci, mereu,

În chipul cel mai minunat –

Cu cei care-ți vor fi urmat –

Prin grele boli, nenumărate,

Care nu pot fi vindecate.

60De bolile ce le știai –

De teama căror tremurai,

Cari în Egipt au bântuit –

Ajunge-vei a fi lovit.

61Ba mai mult încă: Dumnezeu,

Îți va aduce boli, mereu,

Și răni ce nu s-au pomenit

În cartea legii și, lovit,

Vei fi, fără să prinzi de știre,

De toate, pân’ la nimicire.

62După ce-ai fost în număr mare –

Asemenea stelelor care

Pe cer sunt – vei ajunge mic.

Vei fi – ca număr – mai nimic,

Pentru că tu, neîncetat,

De Domnul tău, n-ai ascultat.

63Așa cum Domnul Dumnezeu

Se bucurase, tot mereu,

Să te-nmulțească, acum El

O să se bucure la fel,

Când te va pierde-n mod voit,

Până când fi-vei nimicit.

64Împrăștiat, fără-ncetare,

Ai să fii tu, printre popoare,

Din capătul pământului,

La celălalt capăt al lui.

Șezând cu oamenii acei,

Ai să slujești alți dumnezei –

Pe care nu i-ai cunoscut

Și-ai tăi părinți nu i-au știut.

65La neamuri, când va fi să stai,

Tu, liniște, nu o să ai.

Nu vei avea loc de odihnă,

În care să te-așezi în tihnă,

Un loc al tău pe cari să-ți pui,

Când vrei, talpa piciorului.

Teama, atunci, mereu va sta

Înfiptă, în inima ta.

În vremea care o să vie,

Lâncezi, ai tăi ochi au să fie,

Iar sufletul tău – ne-ncetat –

Are să fie-ndurerat.

66Viața-ți va sta – să iei aminte! –

Nehotărâtă, înainte.

Vei tremura înspăimântat,

Ziua și noapte, ne-ncetat.

De viața sa, nimeni din voi,

Sigur, nu va mai fi apoi.

67În groaza ce te va pătrunde

Și-n inimă-ți se va ascunde,

În fața lucrurilor care

Le vei vedea fără-ncetare,

În fiecare dimineață,

Ai să rostești, scârbit de viață:

„O, de-ar veni și înserarea!”

Însă când bezna umple zarea,

Din nou ți se-ntristează fața,

Și spui: „Să vină dimineața!”

68Domnul te va întoarce-apoi

Și, pe corăbii, înapoi,

Către Egipt, pornești, pe mare,

Făcând iar, drumul, despre care,

Eu îți spuneam: „Să nu-l mai vezi!”

Acolo când tu ai să șezi,

Ai să te vinzi vrăjmașului,

Fiind robul și roaba lui;

Și nimenea nu o să vie,

Cumpărător, ca să îți fie.”