Romani 9 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Pavel și mântuirea israeliților

1„Spun adevărul în Hristos,

Pentru că nu sunt mincinos:

Martor îmi e cugetul meu,

Care e luminat, mereu,

De Duhul Sfânt, că simt o mare

2Și o adâncă întristare,

În inimă, necontenit.

3Aproape că aș fi dorit,

Ca anatema, să fiu eu –

Departe de Hristos, mereu –

Doar pentru frații mei firești

Și pentru rudele trupești.

4Aceștia sunt – după cum știți –

Cu toți, copii Israeliți

Cari înfiere-au căpătat

Și legăminte li s-au dat,

Slava și Legea cea cerească

Cu slujba cea dumnezeiască,

Făgăduințe, după care

5Din patriarhi – ca trup – apare

Hristos – Acela care poate

Să fie mai presus de toate –

Și-i Dumnezeu adevărat,

Cel ce e binecuvântat

Acum, în anii care vin,

Și-n vecii vecilor. Amin!”

Dumnezeu este stăpân să aleagă

6„Aceasta, însă, nu-nsemnează,

Acum, că se înfățișează

Cuvântul, de la Dumnezeu,

Fără putere. Vă spun eu

Că nu toți cei cari, bunăoară,

Din Israel ni se pogoară,

Ne dovedesc, în acest fel,

Că-ntradevăr sunt Israel.

7Cu toate că, pe-acest pământ,

A lui Avram, sămânță, sânt,

Nu pentru toți – luați aminte –

Avram era, sau e părinte.

Tocmai de-aceea, a fost zis

Și, în Scriptură, este scris,

Că: „Prin Isac se va sălta

Sămânța care va purta

Numele tău, mereu, în lume.”

8Aici e-un înțeles anume:

Că nu copiii cei trupești

Sunt ai lui Dumnezeu, firești.

Cei care-s prin făgăduință,

Sunt socotiți ca și sămânță.

9Cuvântul care-a fost rostit,

Făgăduință s-a vădit:

„Pe astă vreme, înapoi,

Mă voi întoarce iar, la voi,

Iar Sara – pe când am să viu –

Are să aibă-atunci un fiu”.

10Și cu Rebeca, ați văzut,

Că tot așa s-a petrecut.

Doi gemeni, ea a zămislit,

Cari, prin Isac, i-a dobândit.

11Cei doi copii nu se născură

Și astfel, încă, nu făcură

Bine sau rău – dar, ca, mereu,

Ceea ce Domnul Dumnezeu

Mai dinainte-a stabilit,

Pe veci să fie neclintit,

Prin care astfel s-a făcut

Alegerea cari n-a cerut

Fapte, căci ea – de bună seamă –

Este a Celui care cheamă –

12S-a spus Rebecăi: „Cel mic are

Să-l aibă rob, pe cel mai mare”,

13Așa precum fusese scris

Și, prin Scriptură, este zis:

„Pe Iacov l-am iubit, mereu,

Dar pe Esau, l-am urât Eu”.”

Dumnezeu se îndură de cine-I place

14„Deci, ce vom zice? Nu cumva,

La Dumnezeu, aflase-va

Vreo nedreptate? Nu, nicigând!

15Căci Dumnezeu, atuncea când,

Pe Moise, l-a chemat, la El,

Vorbitu-i-a, în acest fel:

„Am să-Mi arăt mila, mereu,

Față de cine voi vrea Eu,

Și-am să Mă-ndur, oricând voi vrea,

De orișicine-Mi va plăcea”.

16Deci, nu atârnă – vedeți bine –

De cel ce vrea și nici de cine

Aleargă, ci de Dumnezeu

Cari va avea milă mereu.

17Scriptura, astfel, i-a vorbit

Lui Faraon: „Te-am rânduit

Și, înadins, te-am înălțat

Pe scaunul de împărat,

Ca să-Mi arăt puterea-n tine,

Ca toți să se teamă de Mine

Și astfel, Numele-Mi Cel Sfânt,

Vestit să fie pe pământ”.

18Deci, milă o să aibă El,

De cine vrea și, tot astfel –

După dorință – împietrește

Pe cel pe care El voiește.

19Dar îmi veți zice: „Frățioare,

De ce mai bagă vină, oare?

Căci ce-i puterea omului,

Să stea-mpotriva voii Lui?”

20Dar, mai degrabă, cine ești

Tu, omule, de îndrăznești

Ca să-I răspunzi lui Dumnezeu,

Stând împotriva Lui, mereu?

Nu cumva, vasul cel de lut

Spune celui ce l-a făcut,

„De ce, așa, m-ai plămădit?

De ce n-am fost, altfel, croit?”

21Dar vă întreb: olarul nu-i

Stăpân, asupra lutului,

Să facă dintr-o frământare

Un vas ales – de cinste mare –

Și tot din ea să facă, iară,

Un alt vas, care-i de ocară?

22Și ce putem să spunem noi

Atunci când Dumnezeu, apoi –

Spre-a-Și arăta a Sa mânie

Și-a Lui putere să se știe –

A suferit, plin de răbdare –

O vreme – niște vase care

Ale mâniei sunt, din fire,

Făcute doar, pentru pieire,

23Vrând să-Și arate bogăția

Și slava Lui și veșnicia

Apoi, în niște vase care

Făcute-s pentru îndurare –

Mai dinainte pregătite –

Și, pentru slava Lui, gătite?

(În ceea ce mărturisesc,

Să știți că, despre noi, vorbesc.)

24El ne-a chemat dar, frații mei,

Dar nu numai dintre Iudei,

Ci și din Neamuri care sânt,

Azi, răspândite pe pământ,

25Precum a zis Osea, mereu:

„Am să numesc, „popor al Meu”,

Un alt popor, iar „prea iubită”

O alta Îmi va fi numită.”

26Unde li se spusese lor

„Voi nu sunteți al Meu popor,”

Sunt, pentru „viul Dumnezeu”,

Chemați drept „fiii Săi”, mereu.

27Isaia a strigat astfel,

Referitor la Israel:

„Chiar dacă numărul cel mare

Al fiilor pe care-i are

Israelul, în largul zării,

Va fi precum nisipul mării,

Doar rămășița e sortită

Ca să ajungă mântuită.

28Pentru că Domnul împlinește,

Mereu, tot ceea ce gândește.

Deplin și iute – pe pământ –

Se împlinește-al Său cuvânt.”

29Și cum zicea, mai înainte,

Isaia – dacă țineți minte –

Vorbind despre poporul tot,

Că „Dacă Domnul Savaot,

Sămânță, nu ne-ar fi lăsat,

Acum, ne-am fi asemănat

Doar cu Gomora, iar apoi,

Ca și Sodoma, eram noi.”

Neamurile au căpătat mântuirea

30„Iată că Neamurile care

Nu căutau cu-nfrigurare

Neprihănirea, negreșit,

Neprihănire-au dobândit

Și-anume, cea care e dată

Doar prin credința arătată.

31Pe când Israelul mergea

După o Lege ce dădea

Neprihănirea, am văzut

Că nicidecum nu a putut

Să dobândească astă Lege.

32De ce? Israel – se-nțelege –

N-a căutat-o prin credință,

Ci prin a faptelor putință.

Ei s-au lovit – prin a lor fire –

De piatra cea de poticnire,

33Precum e, în Scriptură, spus:

„Iată că, în Sion, am pus

O piatră, pentru poticneală

Și care – fără îndoială –

Este și-o piatră de cădere:

Iar cine crede-n El, nu piere

Căci dacă crede, orișicine

Nu va rămâne de rușine.”