Daniel 6 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Daniel în groapa leilor

1Dariu găsi, apoi, cu cale,

Să pună-n fruntea țării sale –

De-ndată – niște dregători

Care să-i fie slujitori.

În număr trebuit-au deci,

A fi o sută douăzeci,

Cari răspândiți urmau să fie

În toată-ntinsa-mpărăție.

2Trei căpetenii, a pus el,

Peste aceștia. Daniel

Fusese-alăturea de ei,

Drept căpitan, între cei trei.

Cetele dregătorilor,

Le dădeau socoteală lor,

Despre tot ce se petrecea,

Căci în ăst fel se urmărea

Ca împăratul, negreșit,

Să nu ajungă păgubit.

3Dar Daniel îi întrecea

Pe căpitani și-asemenea

Pe dregători, căci a avut

Un duh înalt. Când l-a văzut,

Chiar împăratul s-a gândit

Că este omul potrivit

Cari ar putea pus ca să fie

Mai mare peste-mpărăție.

4Atuncea, toți aceia cari

Erau slujbașii săi cei mari,

Cu-nfrigurare au cătat

Ceva în contra lui, legat

De treburi din împărăție,

Să poată-n urmă ca să vie

În fața împăratului

Spre a pârî purtarea lui.

Dar orișicât s-au străduit,

Nici o greșeală n-au găsit

Și astfel, despre lucrul său,

N-au putut spune nimic rău.

5De-aceea, ei s-au sfătuit

Și-apoi așa au glăsuit:

„Nu vom putea, în nici un fel,

Să îl pârâm, pe Daniel,

Pentru că – iată – nimic rău,

Nu vom găsi în lucrul său,

Numai de vom afla, cumva,

În crezul său, apoi, ceva,

În Legea Dumnezeului

Ce se vădește-a fi al lui!”

6În urmă, toți aceia cari

Sunt căpitanii cei mai mari,

Precum și ceilalți slujitori

Ce se vădeau mari dregători

S-au dus, cu zarvă, la-mpărat

Și-n acest fel au cuvântat:

„Mărite Dariu, să trăiești

Veșnic și să împărățești!

7Iată că toți aceia cari

Sunt căpitanii tăi cei mari –

De tine puși ca să îți fie

Slujbași peste împărăție –

Cu cei care sunt dregători

Ori sfetnici sau cârmuitori,

Sunt de părere că e bine

Ca o poruncă, de la tine,

Asupra țării să pornească.

Pe-aceasta să o însoțească

Și o oprire aspră, care

Va pedepsi pe fiecare,

Dacă se face vinovat

De faptul de a fi-nălțat

Vreo rugă către cineva

Sau către-un dumnezeu, cumva,

Un timp ce-n ale vremii file

Va număra treizeci de zile.

În timpu-acesta, negreșit,

Are să fie-ngăduit

Ca rugi să fie înălțate,

Doar către tine, împărate.

Cel care nu se va supune

La ceea ce porunca spune,

Are să fie pedepsit

Și-n groapa leilor, zvârlit.

8Tu, împărate, să-ntărești

Oprirea și să iscălești

Astă poruncă, de îndat’,

Spre a nu fi nimic schimbat,

Cum cere legea Mezilor

Și-asemenea a Perșilor,

Care, din clipa ce-a fost dată,

Mereu, rămâne, neschimbată.”

9În urma celor de mai sus,

Cari înaintea lui s-au spus,

Dariu a scris porunca-ndată

Și-a ei oprire, totodată.

10Când Daniel a auzit

Că împăratu-a iscălit

Porunca, nu s-a-nspăimântat,

Ci-n a lui casă a intrat.

Odăile, în casă-aflate –

Cele cari, sus, sunt așezate –

Ferestre mari, în zid, aveau

Și spre Ierusalim priveau.

De trei ori, zilnic, Daniel

Intra acolo și-apoi el

Se închina lui Dumnezeu,

Pe care Îl slujea mereu.

El, laudă, Îi aducea

Și rugăciuni de-asemenea,

Precum făcuse mai ‘nainte,

Fără să fi luat aminte

La ceea ce a poruncit

Chiar împăratul, negreșit.

11Oamenii care îl urau,

Ce face Daniel, știau.

De-aceea, ei au năvălit

În casă, unde l-au găsit

Rugându-se lui Dumnezeu,

Cerându-I sprijinul, mereu.

12Când acei oameni l-au văzut

Pe Daniel ce a făcut,

În mare grabă-au alergat

Să-l înștiințeze pe-mpărat.

Au început să îi vorbească

Despre oprirea-mpărătească

Și-aste cuvinte i le-au zis:

„Dar împărate, nu ai scris

Chiar tu, oprirea ‘ceea care

Împiedica pe fiecare,

Treizeci de zile – numărat –

De a nu mai fi înălțat

Vreo rugă, către cineva,

Sau către-un dumnezeu, cumva?

Oare, porunca ta nu spune

Că omul cari nu se supune

Are să fie pedepsit

Și-n groapa leilor zvârlit?”

Atuncea, împăratu-a zis:

„Lucrul acesta este scris!

Este un lucru-adevărat

Și nu poate a fi schimbat,

Pentru că legea Mezilor

Precum și cea a Perșilor

Nu va putea a fi schimbată,

De către nimeni, niciodată!”

13Oameni-acei au cuvântat

Din nou, zicând către-mpărat:

„Pe Daniel, l-am găsit noi –

Pe cel luat prins de război,

Din Iuda – că a încălcat

Poruncile ce tu le-ai dat.

De trei ori, zilnic, Daniel

Intră în casă, unde el

Se roagă-apoi, Celui pe care,

Drept Domn, poporul său Îl are!”

14Când împăratu-a auzit

Lucrul acesta, s-a mâhnit

Nespus de mult și se gândea

În ce fel, oare, ar putea

Să-l scape-apoi pe Daniel.

Cu acest gând s-a trudit el,

Pân’ la apusul soarelui.

15Însă, toți pârâtorii lui

Astfel au zis: „Află-mpărate

Că hotărârile luate –

Cum cere legea Mezilor,

Precum și cea a Perșilor –

Nu pot, schimbate, ca să fie,

De nimeni, în împărăție!”

16Când împăratu-a auzit

Lucrul acest, a poruncit

Să fie Daniel chemat

Și-apoi să fie aruncat

În groapa leilor. Când el

L-a întâlnit pe Daniel,

I-a zis, plin de păreri de rău:

„Acuma, Dumnezeul tău,

La cari slujești fără-ncetare,

Să vină să îți dea scăpare!”

17O piatră mare au adus

La gura gropii de au pus,

Iar împăratul a-ntărit-o,

Fiindcă a pecetluit-o

Cu-al său inel și cu acele

Care se dovedeau inele

Ale slujbașilor pe cari,

În țară, îi avea, mai mari,

Nimic să nu se schimbe-astfel,

Referitor la Daniel.

18În urmă, marele-mpărat

Se-ntoarse la al său palat.

Nici n-a mâncat, nici n-a băut,

Nici țiitoare n-a cerut

Să i se-aducă. S-a vădit

Că-n acea noapte n-a dormit,

Fiind de gânduri frământat.

19De ziuă când s-a luminat,

A alergat nerăbdător,

Până la groapa leilor.

20Cu un glas plâns, el l-a strigat

Pe Daniel și-a cuvântat:

„Hei, Daniele! Trăiești, oare,

Tu, cari slujești fără-ncetare

La Dumnezeul cerului?

Putut-a, oare, brațul Lui,

Să-nchidă gura leilor

Scăpându-l pe-al Său slujitor?”

21Atunci, din groapă, Daniel

Răspunse-ndată-n acest fel:

„Să trăiești veșnic, împărate,

Cu pace și cu sănătate!

22Află că Dumnezeul meu –

Căruia Îi slujesc mereu –

Pe al Său înger l-a trimis

Și leilor gura le-a-nchis.

Iată că ei nu au putut,

Nimic ca să îmi fi făcut,

Căci față de-al meu Dumnezeu,

Nevinovat mă aflu eu.

Nevinovat – cum știi prea bine –

Mă aflu și față de tine,

Căci nici un rău n-am săvârșit

Să merit să fiu pedepsit!”

23Pe dată, marele-mpărat,

În suflet, mult s-a bucurat

Și-a poruncit ca Daniel

Să fie scos afară. El,

Cu-atenție, l-a cercetat,

Dar nici o rană n-a aflat

Pe trupul său, căci tot mereu,

S-a încrezut în Dumnezeu.

24Grabnic apoi, a poruncit

Să fie prinși cei ce-au venit

Spre a-l pârî pe Daniel

Și-a-l ocărî în chip și fel.

Îndată, toți au fost luați

Și pradă leilor lăsați.

Soațele lor au fost luate

Și-n groapă fost-au aruncate.

Copiii lor au suferit

Aceeași soartă, negreșit.

Al gropii fund, nu l-au atins,

Căci lei-nfometați i-au prins

În gheare și le-au sfărâmat,

Cu colții, oasele, de-ndat’.

25După această întâmplare,

Dariu trimise o scrisoare,

Popoarelor nenumărate

Sub stăpânirea lui aflate,

Indiferent de limba lor.

Iată ce scris-a tuturor:

„Către voi cari ai mei sunteți:

Din belșug, pace, să aveți!

26Voiesc ca pe întinderea

Ce-o are-mpărăția mea,

Voi să vă temeți, tot mereu,

De Cel ce-i este Dumnezeu

Lui Daniel, căci bine știu

Că El e Dumnezeul viu,

Cari dăinuiește pe vecie.

Nicicând, a Lui Împărăție,

Nu are să se nimicească,

Pentru că n-o să se sfârșească

În veac mărita-I stăpânire

Întinsă peste-ntreaga fire.

27El este Cel cari izbăvește!

El este Cel cari mântuiește!

Minuni și semne – cum Îi place –

În cer și pe pământ, El face!

Prin brațul Său, l-a izbăvit

Pe Daniel, când s-a găsit

Închis în groapa leilor.

El l-a scăpat din gheara lor!”

28Bine a dus-o Daniel,

Cât la putere a fost cel

Care era, Dariu, numit.

De-asemenea, când a venit

Cir – zis Persanul – și-a urcat

Pe scaunul de împărat,

Grijă a dovedit și el,

S-o ducă bine Daniel.