Exodul 12 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Așezarea Paștelor

1Erau încă la Faraon –

În țară – Moise și Aron,

Când Domnul a-nceput să spună:

2„Luna aceasta-i prima lună

Din an, de-acuma, pentru voi.

3Lui Israel, veți spune-apoi:

„De-acum trebuie să se știe

Cum că atunci când va să vie

A zecea zi, din luna care

Începe anul, fiecare –

Din al vost’ neam – să ia un miel,

Pa cari să-l aibă pentru el

Și-asemeni pentru casa lui –

Pentru familia omului.

4Dacă pentru un miel, la masă,

Cei care sunt aflați în casă

Se dovedesc a fi puțini,

Să-i cheme și pe-ai lor vecini.

Mielul va trebui luat

Cu un vecin apropiat,

Și cont va ține fiecare,

De sufletele ce le are,

Aflate în familia lui.

Deci potrivit numărului

De suflete ce le aveți,

Să socotiți dar, cât puteți,

Din mielu-acela să mâncați.

5Mielul pe care-o să-l tăiați,

Va fi de parte bărbătească

Și-un an trebuie să-mplinească.

De-asemeni, trebuie să fie

Fără cusur. Să se mai știe

Că este voie să aveți,

Ori miel, ori ied, precum puteți.

6Păstrat, el trebuie să fie,

Până când are ca să vie

A paisprezecea zi din lună.

În ziua ‘ceea, se adună

Întreg neamul lui Israel,

Iar seara, junghie-acel miel.

7Apoi, cu sângele-adunat

Din mielul ce-a fost junghiat,

Să ungă stâlpii ușilor

Și pragul de de-asupra lor,

Al caselor unde-au mâncat

Mielul cari fost-a junghiat.

8Să se mănânce carnea lui –

Cari doar la para focului

Friptă va fi – în acea noapte.

Mâncați-o cu azime coapte,

Precum și cu verdețuri care

Vor trebui a fi amare.

9Să nu mâncați, crud, mielu-acel,

Și nici în apă fiert, ci el –

Cu măruntaie, cap, picioare –

Va fi gătit de fiecare,

Doar fript la para focului.

10Tot să-l mâncați și, nimănui,

Nimic să nu îi mai rămână

Apoi, din mielu-acela, până

Când zorii zilei se revarsă.

Restul de carne va fi arsă.

11Iată cum trebuie să stați,

Când mielul o să îl mâncați:

În mâini, toiege să aveți,

Mijlocu-ncins să vi-l țineți;

Cu-ncălțămintea în picioare,

Îl veți mânca în graba mare,

Căci sunt Paștele Domnului.

12Iată, în noaptea Paștelui,

Eu, prin Egipt, am să pornesc,

Pentru că am să îi lovesc

Pe cei întâi născuți pe care,

Acum, țara aceasta-i are,

Oriunde sunt – în orice loc –

Fie el om, sau dobitoc.

Astfel, atunci – la acea dată –

Eu am să fac o judecată,

În contra zeilor pe care

Țara Egiptului îi are.

Va fi după al Meu cuvânt,

Pentru că Eu doar, Domnul sânt.

13Cu sânge o să însemnați,

Casele-n care vă aflați.

Eu voi vedea sângele-apoi,

Și am să trec pe lângă voi,

Fără să vă pricinuiesc

Vreun rău atuncea când lovesc

Țara Egiptului. Să știți

14Că trebuie să pomeniți

Ziua aceasta, tot mereu.

Drept cinste pentru Dumnezeu,

Din neam în neam, va trebui

O sărbătoare-a prăznui.

Ea o să fie, pentru voi,

O lege veșnică apoi.

15În șapte zile, numărate,

Numai azimi vor fi mâncate.

Când prima zi are să vie,

Nu trebuie ca să mai fie,

La voi, în case, aluat.

Acel care va fi mâncat

Pâine dospită-n timpul care

Va ține astă sărbătoare,

Are să fie pedepsit

Și, din Israel, nimicit.

16În prima zi de sărbătoare,

De Paști, o sfântă adunare,

Întreg poporul va avea.

A șaptea zi, de-asemenea.

Nu aveți voie să munciți

Atunci, ci doar să pregătiți

Ce trebuie-a fi pus pe masă –

Deci hrana, pentru orice casă.

17Să țină astă sărbătoare,

Întotdeauna, fiecare,

Căci ale voastre oști – pe toate –

În ziua ‘ceea le voi scoate

Eu, din Egipt. Veți ști apoi,

Că ziua ce-o veți ține voi,

Va trebui lege să fie,

De-acuma, pentru veșnicie.

18Când luna-ntâia va sosi,

Din cea de-a paisprezecea zi

Până-n a douăzeci și una,

O să mâncați – întotdeauna –

Numai azimi. Deci, nimenea,

19În acest timp, nu va avea –

În șapte zile – aluat,

În casă. Cel ce a mâncat

Pâine dospită, să se știe

Că nimicit are să fie,

Din al lui Israel popor,

Chiar de-i străin și călător

Sau chiar dacă omul acel

E băștinaș în Israel.

20Deci legea trebuie păzită:

Să nu mâncați pâine dospită,

Ci doar azimi, în sărbătoare,

O să mănânce fiecare.”

21Moise-a chemat, atunci, la el,

Pe cei bătrâni din Israel,

Și le-a vorbit: „Voi să plecați,

Căci trebuie ca să luați,

Pentru familii, câte-un miel.

Paștele vostru, este el

Și trebuie să-l junghiați.

22În strachină, să adunați

Sângele lui. Isop apoi,

Într-un mănunchi, veți strânge voi

Și-n sânge o să-l înmuiați.

Cu sânge, trebuie să dați

Apoi, ușorii ușilor

Și pragul de de-asupra lor.

Nimeni din voi dar, de cu seară,

Să nu iasă din case-afară,

Până când zorii au să vină –

Până va fi, din nou, lumină –

23Căci prin Egipt, Domnul urmează

A trece. El are să vază

Că ați făcut precum v-a spus

Și ați uns pragul cel de sus,

Precum și stâlpii ușilor,

Cu tot sângele mieilor.

El nu o să îngăduiască,

Atuncea, ca să vă lovească

Nimicitorul, ci lăsați

Veți fi, în viață, și cruțați.

24Toate acestea să le știți,

Căci trebuie ca să-l păziți,

Ca pe o lege, pentru voi

Și pentru-ai voști’ copii apoi,

De-acum, în vecii vecilor.

25Când va intra acest popor,

În țara care-i va fi dată,

Precum promis-a Domnu-odată –

Când veți intra pe-acel pământ –

Să țineți ăst obicei sfânt.

26Copiii care vă urmează,

Când au să-ntrebe: „Ce-nsemnează

Ăst obicei?”, Eu vreau ca voi

27Să le răspundeți mai apoi:

„Iată, e jertfa Paștelui,

Adusă-n cinstea Domnului,

Care, pe noi, ne-a ocrotit.

În noaptea când El a lovit

Egiptul și-al lui împărat,

Casele noastre au scăpat.”

Atunci când Moise a sfârșit,

Aceste vorbe, de rostit,

Întreg poporul adunat,

Pân’ la pământ, s-a închinat.

28Apoi, fiii lui Israel

Plecară din locul acel,

Făcând așa cum a dorit

Domnul, Cel care le-a vorbit

Prin Moise și Aron atunci,

Când le dădea aste porunci.

Moartea întâilor-născuți

29Când miezul nopți a venit

Peste Egipt, Domnu-a lovit

Pe cei dintâi născuți ai lui:

Din casa Faraonului –

De pe-al său scaun de domnie –

Pân’ la acel ce-a fost să fie

Primul născut al celui care

Era, atunci, în închisoare;

Și-n neamul dobitoacelor

Pieriră-ntâi născuții lor.

30În miez de noapte, s-a trezit

Chiar Faraon. S-a îngrozit

Tot al Egiptului ținut,

De țipete, căci n-a avut,

Pe-al său întins, o casă-n care,

Un mort să n-aibă fiecare.

31În acea noapte, Faraon

Chemă pe Moise și Aron

Și zise: „Iute, vă sculați!

Ieșiți din țară! Să plecați

Voi și întregul Israel!

Mergeți, precum dorește El –

Domnul, de care mi-ați vorbit.

Slujiți-I cum va poruncit!

32Luați și turmele de oi,

Luați cirezile de boi,

Dar mai ‘nainte să plecați

Vreau să mă binecuvântați.”

33Toți Egiptenii îl zoreau,

Pe Israel, căci își doreau

Să părăsească a lor țară,

Să iasă cât mai iute-afară,

Zicând: „De nu plecați, apoi,

O să pierim, curând, și noi.”

34‘Nainte de a fi plecat,

Întreg poporul și-a luat

Coca pe care-a frământat-o,

Pân’ n-a dospit. A așezat-o

În pături de postav, pe care,

Apoi, în haine, fiecare

Le-a învelit și le-a săltat

Pe umeri; iar când au plecat,

35Tot Israelul a făcut,

Cum Moise spus-a: a cerut

Ca Egiptenii să le dea

Haine și vase-asemenea,

De-argint și aur. N-a fost greu,

36Căci se-ngrijise Dumnezeu,

Să capete, al Său popor –

În fața Egiptenilor –

Trecere mare, și-au primit

Tot ce-au cerut. A jefuit,

Chiar la plecare, Israel,

Pe Egipteni, în acest fel.

Plecarea din Egipt

37Aproape șase sute mii,

Erau ai lui Israel fii,

Atuncea când au părăsit

Ținutul care s-a numit

Ramses, mergând către Sucot.

N-a fost cuprins poporul tot

În acest număr, ci erau

Doar cei care pe jos mergeau,

Făr’ a se fi adăugat

Femeile care-au plecat

Alături de acel popor,

Urmate de copiii lor.

38Poporul fost-a însoțit

De mulți alți oameni ce-au pornit

Cu el, la drum, cu oi și boi –

Erau oameni de orice soi.

39Din plămădelile pe care

Toți le luară la plecare –

Și care încă n-au dospit –

Turte, apoi, au pregătit,

Fără să aibă aluat,

Că din Egipt – când au scăpat –

Nimeni, merinde, n-a putut

Să-și ia, căci timp nu a avut:

Cu toți fuseseră grăbiți,

Fiind, de Egipteni, zoriți.

40Poporul lui Israel deci,

Ani, patru sute și treizeci,

Fosta-n Egipt, înlănțuit.

41Exact când timpul s-a-mplinit –

Când patru sute și treizeci

De ani, pe-ai timpului poteci,

Trecură – oastea Domnului

Ieși din a Egiptului,

Robie cruntă și amară,

Și părăsit-a acea țară.

42Noaptea aceea anumită,

Mereu, trebuie prăznuită

În cinstea Domnului, căci El,

Atunci, l-a scos pe Israel,

Din a Egiptului robie.

Ea, prăznuită, va să fie,

Mereu, în cinstea Domnului,

De către toți copiii Lui,

Din al lui Israel popor,

Precum și de urmașii lor.

Chipul cum să se prăznuiască Paștele

43Lui Moise și Aron apoi,

Domnul le dete porunci noi:

„Iată porunca privitoare

La Paște, pentru fiecare:

Străinilor să nu le dai,

Din ele, a mânca. Să tai

44Dar, împrejur, pe robul care

L-ai cumpărat pe bani. Cel care

Ajuns-a împrejur tăiat,

Poate, și el, a fi lăsat

Ca să ia Paștele apoi.

45Nici veneticul de la voi –

Nici simbriașu-asemenea –

Parte de Paști, nu va avea.

46A le mânca, e-ngăduit

Numai în casă, negreșit.

Carnea, afară, nu-ncercați

S-o scoateți și nu sfărmați,

Cumva, vreun os, din mielu-acel.

47Întreg poporul Israel

Să facă Paștele, voiesc.

48Străinii care locuiesc

La tine și au să dorească

Și ei, apoi, să prăznuiască

Acest Paște al Domnului,

Să știe că doar omului

Care-mprejur este tăiat,

Dreptul acesta, îi e dat.

Deci, orice parte bărbătească –

Din cei cari vin să prăznuiască

Paștele-acest – va fi tăiat

Dar împrejur și-apoi, lăsat

Ca să se-apropie de ele –

Să facă Paștele acele –

Căci doar atunci, omu-acel,

Cu băștinașul, e la fel.

Omul care nu e tăiat,

Nicicum, nu trebuie lăsat,

Paște să ia – se înțelege.

49Mereu va fi aceeași lege

Și pentru cei ce-s băștinași

Și pentru cei pe care-i lași,

Cu tine, ca să locuiască

Și, între voi, să viețuiască.”

50Tot Israelul a făcut

Așa cum Domnul a cerut,

Prin Moise și Aron. Deci El,

51Pe toți fiii lui Israel,

Din al Egiptului ținut,

I-a scos și liberi i-a făcut.