1 Samuel 25 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Asprimea lui Nabal față de David

1Întreg poporul Israel

A plâns, atunci când Samuel,

Din astă lume, a plecat.

Israeliții au aflat

De moartea lui și toți s-au strâns,

La Rama, iar apoi l-au plâns.

În urmă, ei l-au îngropat

La Rama-n casa-n care-a stat.

David, atuncea, a pornit,

Spre un pustiu, Paran, numit.

2Pe-atunci, un om foarte bogat

Fusese în Maon aflat.

Averea ce o avea el,

Era aflată în Carmel.

Trei mii de oi, omul avea;

Capre, o mie, stăpânea.

Tocmai atunci, omul acel

Fusese dus pân’ la Carmel,

La păzitorii turmelor,

Căci era tunsul oilor.

3Nabal, era numele lui

Și-apoi, nevasta omului,

Abigail, era chemată.

Ea avea multă judecată,

Era deșteaptă și frumoasă,

Iar firea ei era voioasă.

Nabal, bărbatul ce-l avea,

Om rău și aspru se vădea,

Fiind, astfel, de toți, urât.

El, din Caleb, s-a pogorât.

4David, care era-n pustie,

Aflase că are să vie

Nabal, la tunsul oilor.

5Din rândul slujitorilor

Care-i avea, el a ales

Pe zece inși și i-a trimes

Pân’ la Nabal: „Mergeți la el,

Pentru că este la Carmel,

Unde-i sunt oile aflate.

Să-l întrebați de sănătate,

În al meu nume, și să știți,

6În acest fel, să îi vorbiți:

„Pacea, mereu, să te-nsoțească!

Necontenit, să-nvăluiască

Avutul tău și casa ta

Și pe cei care-n ea vor sta.

7Iată că auzit-am noi,

Că ai venit, la tuns de oi.

Păstorii tăi ne-au însoțit,

Iar noi, mereu, i-am ocrotit,

Încât nimic nu au pierdut,

Cât, pe Carmel, ei au șezut.

8Întreabă-ți oamenii – de vrei –

Și vei afla, chiar de la ei,

Felul în care ne-am purtat,

Cu ei, când între noi au stat.

Tineri-aceștia-n fața ta,

Trecere vor a căpăta,

Căci într-o zi de bucurie,

La tine, s-au brodit să vie.

Dă-ne ce vei găsi cu cale,

Din oile turmelor tale.

Arată milă, pentru noi

Și pentru David mai apoi,

Și dă-ne ceea ce te lasă

Inima, din ce ai în casă.”

9Când oamenii ce i-a trimis

David ajunseră, au zis

Către Nabal, aste cuvinte,

Spuse de David mai ‘nainte.

10Însă Nabal s-a mâniat

Și aspru, el a cuvântat:

„Cine e David? Ce-mi tot dai

Mie, cu fiul lui Isai?

Mulți slujitori sunt azi – să știți –

Cari sunt, de la stăpâni, fugiți.

11Să-mi iau eu pâinea, apa mea,

Oile mele-asemenea –

Pe care le-am tăiat, căci vreau

La tunzători ca să le dau –

Și-mi cereți să le dăruiesc

La niște oameni cari sosesc

De nu știu unde, și cari sânt

Niște străini, pe-al meu pământ?”

12Când oamenii cari i-a trimis

David, au auzit ce-a zis,

Tăcură supărați și-apoi,

Luară drumul înapoi.

Grabnic, la David, ei s-au dus

Și-al lui Nabal cuvânt, i-au spus.

13David, pe loc, s-a mâniat

Și oamenii și-a adunat:

„Vă-ncingeți săbiile voi,

Căci mergem la Carmel apoi!”

Toți, săbiile, și-au luat

Și-apoi pe David l-au urmat.

Cei ce cu David se aflau,

Cam patru sute se vădeau,

Căci două sute-au trebuit

Ca să rămână, negreșit,

Acasă, să se rânduiască

Și tabăra să o păzească.

14Una din slugile pe care,

Nabal, în slujba lui le are,

Pân’ la Abigail s-a dus –

La soața lui Nabal – și-a spus:

„Să știi dar, că soțului tău,

Soli i-a trimis David, dar rău –

Nabal – cu solii, s-a purtat.

De sănătate-au întrebat

Oameni-acei, când au venit,

Dar el vorbitu-le-a răstit.

15Și totuși, ei – neîncetat –

Față de noi au arătat

Doar bunătate – pot să zic –

Pentru că n-au luat nimic,

Din ce-am avut, pe când eram,

În câmp și, turmele, pășteam.

16Ca și un zid de apărare

Au fost aceștia-n vremea-n care

Cu turmele, pe câmp, am stat,

Ziua și noaptea, ne-ncetat.

17Ți-am spus dar, tot ce am văzut,

Ca tu să știi ce-i de făcut.

Iată, a lui Nabal pieire,

E hotărâtă. El – din fire –

E un om rău și nimenea,

De veste, nu are să-i dea,

Pentru că nimeni nu-ndrăznește.

Acum, fă dar, ce trebuiește!”

18Abigail, pâini, a luat

Și două sute-a numărat.

Două burdufuri a adus –

Pline cu vin – și-apoi s-a dus

Să ia cinci oi; a pregătit

Și cinci măsuri de grâu prăjit.

Turte, în urmă, a făcut

Și cu stafide le-a umplut,

Iar toate turtele acele

O sută-au fost, în număr, ele.

Smochine-apoi a mai luat

Și în mănunchiuri le-a legat,

Iar legăturile acele

La două sute, fost-au ele.

Tot ceea ce a pregătit,

În grabă, ea a rânduit

Și, pe măgari, a încărcat.

19Slugile-n urmă și-a chemat,

Spunându-le: „Vreau să luați

Acești măgari și să plecați

La drum, îndată. După voi,

Am să pornesc și eu apoi.”

Nabal, nimic, nu a știut

Din cele ce s-au petrecut.

20Ea, pe măgar, a-ncălecat,

Și-n mare grabă, a plecat,

Pe-un drum ce cobora pieziș

Muntele-acela, prin desiș.

În felu-acesta, a putut

Să iasă – după cum a vrut –

Lui David și-alor lui, în cale,

Pe când se pogorau spre vale. –

21David zisese: „Iată dar,

Că noi vegheat-am, în zadar,

Tot ce-a avut omul acel,

Căci doar cu rău, ne-a răspuns el,

Pentru tot binele făcut,

Când am păzit al său avut

Și n-am pierdut nimic – se știe –

Cât i-au fost turmele-n pustie.

22Dar să se poarte Dumnezeu

Cu toată-asprimea Lui, mereu,

Față de mine, de cumva

Voi mai lăsa pe cineva,

De-al lui Nabal, să mai trăiască –

Dacă-i de parte bărbătească –

Până când zorile-au să vină,

Până când fi-va iar, lumină!”

23Abigail, când l-a zărit

Pe David, iute a sărit,

De pe măgar, s-a închinat

Pân’ la pământ și-a cuvântat:

24„Ascultă-mă dar, domnul meu:

De vină-n toate, sunt doar eu!

Te rog, mă iartă că-ndrăznesc,

Și-ngăduie-mi să îți vorbesc.

25Tu – cu Nabal – să nu te pui.

Cu oamenii de felul lui,

Nici tu, nici slujitorii tăi

Să nu vă puneți, căci sunt răi.

Nabal e plin de nebunie,

Iar acest fapt bine se știe

Chiar după numele ce-l poartă,

Căci asta este a lui soartă.

„Nabal” înseamnă și „Nebun”.

Nu cred că trebuie să-ți spun,

Căci acest lucru îl știi bine.

Ascultă-mă – te rog – pe mine:

Iată, de vină m-am făcut,

Pentru că eu nu i-am văzut

Pe oamenii ce i-ai trimis.

26Acuma însă, eu mi-am zis

Precum că viu e Dumnezeu

Și al tău suflet, tot mereu,

Că Domnul, astăzi, te-a oprit

Din drum și n-a îngăduit,

Sânge să verși. Cei ce sunt răi,

Toți cei ce sunt dușmanii tăi

Și care-ți vor doar răul ție,

Asemeni lui Nabal să fie!

27Primește-acuma, domnul meu,

Darul pe cari îl aduc eu

Și-mparte-l oamenilor care

Te însoțesc, fără-ncetare.

28Iartă te rog, pe roaba ta,

Căci Dumnezeu îți va sălta

O casă trainică, mereu,

Pentru că văd că domnul meu,

Poartă războaiele pe care

Al nostru Dumnezeu le are.

Din astă pricină, știu bine,

Că nu e răutate-n tine.

29Atunci când întâmpla-se-va

Să se ridice cineva

Ca să-ți ia viața, Dumnezeu

Îl va lega, pe domnul meu,

Într-un mănunchi al celor vii.

Sufletul tău – așa să știi –

Se va afla-n mănunchiul lor,

Iar sufletele tuturor

Acelora care sunt răi

Și care sunt vrăjmașii tăi,

De Domnul, fi-vor pedepsite,

Cu praștia, fiind zvârlite.

30Atunci când pentru domnul meu,

Are să facă Dumnezeu

Tot binele făgăduit

Și te va pune – negreșit –

Mai mare, peste Israel,

31Mustrări nu vei avea, defel,

În cuget, că te-ai răzbunat

De unul singur și-ai vărsat

Sânge, degeaba. Acum eu

Te rog, atunci când Dumnezeu

Are să-ți facă ție bine,

Aminte să-ți aduci de mine.

În vremea ‘ceea, nu uita

De o sărmană roabă-a ta.”

32David – atunci când a sfârșit

Abigail de glăsuit –

A zis astfel: „Neîncetat,

Să fie binecuvântat

Domnul pe care Israel

Îl are, pentru că doar El

Te-a scos azi, înaintea mea,

Să mă oprești! De-asemenea,

33Să fie binecuvântată

Și iscusita-ți judecată,

Căci, să vărs sânge, m-ai oprit

Și furia mi-ai potolit!

34Viu este Domnul Cel pe care

Neamul lui Israel Îl are,

Că dacă nu ai fi venit

Acum, la mine, negreșit

Că până mâine dimineață –

Dintre ai lui Nabal – cu viață,

Nimeni nu ar mai fi scăpat!”

35David, în urmă, a luat

Darul pe care îl aduse

Abigail și-apoi îi spuse:

„Du-te acasă. Fii pe pace,

Căci eu, nimic, nu îi voi face,

Soțului tău. Te-am ascultat

Și-ngăduință-am arătat,

Necontenit, față de tine,

Căci ai văzut, te-am primit bine.”

David ia pe Abigail

36Abigail l-a părăsit,

Pe David și a revenit

La casa lui Nabal, de-ndat’,

Tocmai atunci când el a dat

O masă celor ce-l slujesc –

Ca un ospăț împărătesc.

Vesel, Nabal se dovedea,

Căci băutura-l amețea.

Abigail, nimic, nu-i spuse,

Despre tot ceea ce făcuse.

37A doua zi, când a văzut

Cum că beția i-a trecut

Soțului său, a cutezat

Să-i spună ce s-a întâmplat.

Când vorbele i-a auzit,

Nabal în inimă-a simțit

O lovitură ne-așteptată,

Încât s-a prăbușit, pe dată,

Jos, la pământ. Când a căzut,

La fel ca piatra s-a făcut.

38Vreo zece zile-n zbor s-au dus,

Când iată, Dumnezeu, de sus,

Iar, de Nabal Și-a amintit,

Și-atunci cu moartea l-a lovit.

39David a zis, când a aflat:

„Să fie binecuvântat

Domnul, mereu, căci numai El

S-a arătat a fi Acel

Cari, pricina, mi-a apărat,

Când cu ocări a aruncat

Nabal, asupră-mi. Domnul meu

M-a-mpiedicat, rău, să-i fac eu,

Și a făcut ca el să-i cadă –

Chiar răutății sale – pradă.

David apoi vorbă-a trimis

Abigailei, și i-a zis

Precum că ar dori să vie

La el, pentru a-i fi soție.

40Îndată, solii săi s-au dus,

Pân’ la Carmel și-apoi i-au spus

Abigailei: „Ne-a trimis

David la tine, și a zis

Ca să ne spui – căci vrea să știe –

Dacă primești să-i fii soție.”

41Femeia-n grabă s-a sculat

Și l-a pământ s-a aruncat

Zicând: „Roabă mă socotesc

Și gata sunt să împlinesc

Poruncile domnului meu.

De-aceea vreau ca să spăl eu,

Picioarele solilor care –

În slujbă – domnul meu îi are.”

42În urmă, ea a-ncălecat

Pe un măgar și a plecat

La drum, de-ndat’, fiind grăbită,

Și de cinci fete însoțită.

Solii, în fața lor, mergeau,

Iar ele-aproape se țineau.

Astfel, la David, au sosit,

Și-Abigail i-a devenit

43Nevastă. David mai avea

O soață care se numea

Ahinoam, din Izreel.

44Saul i-a dăruit și el,

Pe a lui fiică, de soție,

Însă apoi – precum se știe –

Saul, nevasta, i-a luat-o

Și pe Mical, astfel, a dat-o

Lui Palti din Galim – cel care,

Pe Laiș, drept părinte-l are.