2 Samuel 13 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Amnon curvește cu sora sa

1După ce toate s-au făcut,

Iată ce s-a mai petrecut:

David, un fiu, a căpătat,

Cari, Absalom, a fost chemat.

El, și o fiică, mai avea.

Tamar, aceasta se numea,

Și-n frumusețe, ne-ntrecută,

Fusese. Ea a fost văzută

De către-Amnon – alt fiu pe care,

David în a sa casă-l are.

Amnon, pe fată, a zărit-o

Și foarte mult a îndrăgit-o.

2Iubirea ce i-a încolțit

În inimă, l-a chinuit

Atât de mult, încât pe dat’

El a căzut, bolnav, în pat.

Tamar, fecioară, s-a vădit,

Iar lui Amnon greu i-a venit

Ca să se-apropie, cumva,

Cu gândul de-a-ncerca ceva.

3Un bun prieten, el avea,

Care, mereu, îl însoțea.

El era Ionadab – cel care,

Pe Șimea, drept părinte-l are,

Acela care s-a vădit

Frate cu David. Negreșit,

Omul acela a văzut

Cum că ceva s-a petrecut.

Fiind șiret, a cutezat

Ca pe Amnon să-l fi-ntrebat:

4„Ce e cu tine? Cum o duci?

Spune-mi ce faci, de te usuci,

Din zi în zi?” Amnon îi zise,

Lui Ionadab, tot ce pățise:

„Sufăr și plin sunt de amar,

Căci o iubesc mult, pe Tamar.

Ea este sora cea pe care,

Frate-meu, Absalon, o are.”

5Atuncea, Ionadab i-a zis:

„Frate, trezește-te din vis,

Și nu te necăji mereu,

Căci ce să faci, te învăț eu!

Ăst lucru nu-i așa de grav.

Du-te în pat. Te fă bolnav,

Și-atunci când vei vedea că vine

Al tău părinte, pe la tine,

Să-i spui așa: „Tată, aș vrea

Ca să o lași, pe sora mea,

Să vină-ncoace, cu mâncare.

Mă chinuie-o durere mare

Și simt, în suflet, mult amar.

Trimite-mi-o dar, pe Tamar,

Să pregătească – numai ea –

Toată mâncarea-n fața mea.”

6Astfel, Amnon, după-al său sfat,

S-a prefăcut bolnav, în pat.

David s-a dus la el, să-l vadă,

Căci nu știa ce să mai creadă.

Amnon i-a zis: „Tată, aș vrea,

Să o trimiți, pe sora mea,

Ca două turte, să-mi gătească.

Să vină să le pregătească

Aicea – chiar sub ochii mei –

Să le mănânc, din mâna ei.

Eu cred că mă voi face bine,

Dacă Tamar vine la mine.”

7O slugă, David a trimis,

Pân’ la Tamar, prin care-a zis:

„Vreau să te duci, la frate-tău,

Pentru că el se simte rău.

Pleacă, te rog, să vezi ce are

Amnon și-apoi, fă-i de mâncare.”

8Tamar, îndată, a făcut

Așa precum i s-a cerut.

Amnon era întins în pat.

Fata, făină, a luat,

A frământat-o și-a gătit

Turte, așa cum a dorit

Fratele ei. Le-a copt apoi

9Într-o tigaie, și-napoi,

S-a-ntors la el, și i le-a dat.

Însă Amnon nici n-a gustat

Din turtele ce le-a făcut,

Ci tuturora le-a cerut

Să-l lase singur, căci voia

Ca să rămână doar cu ea.

După ce toți l-au părăsit,

10Către Tamar, el a vorbit:

„Adu-mi mâncarea, căci voi sta,

Să o mănânc, din mâna ta.”

Tamar, cu turtele, s-a dus

Și în odaia lui le-a pus.

11Atunci, Amnon a apucat-o,

De mână, și a îndemnat-o:

„Hai soro, culcă-te cu mine!”

12Ea zise: „Nu, căci nu e bine!

Să nu mă necinstești, cumva!

Nu poți să faci așa ceva,

În Israel! Mă rog dar ție,

Nu fă așa o mișelie!

13În urmă, unde aș putea

Să merg eu, cu rușinea mea?

Tu ai să treci drept un mișel,

Printre toți cei din Israel.

Vorbește-i împăratului

Întâi, și cere voia lui;

Căci dacă te va asculta,

Se va-nvoi să fiu a ta.”

14Însă Amnon n-a ascultat,

Ci el, cu fata, s-a culcat.

Ea n-a vrut, dar el a silit-o

Cu forța și a necinstit-o.

15Apoi, Amnon a observat,

Că dragostea i s-a schimbat

În ură. O iubise tare,

Dar – în măsură și mai mare –

Să o urască, el ajunse.

Spre ea, se-ntoarse și-o străpunse

Cu o privire-nverșunată,

Strigându-i: „Plecă, de îndată!”

16Fata i-a zis: „Mă izgonești?

Nu căuta ca să mărești

Răul pe care l-ai făcut!”

17Furios însă, Amnon n-a vrut

Să o asculte, ci de-ndat’,

El, slujitorul, și-a chemat

Și-a poruncit: „S-o izgonești,

Iar ușa să o zăvorești

În urma ei!” Omu-a făcut

Așa precum i s-a cerut.

18O rochie pestriță-avea

Tamar – în acel timp – pe ea,

Căci fetele de împărat

Straiul acela l-au purtat

În timpul fecioriei lor.

Scoasă a fost – de slujitor –

Tamar, afară, de îndată,

Iar ușa-n urmă-i, încuiată.

19Cenușă-n cap, și-a presărat

Și straiul și l-a sfâșiat.

Țipând, a alergat apoi,

La al său frate, înapoi.

20Când Absalom a observat-o,

Îndată a și întrebat-o:

„Ce este soro? Nu ți-e bine?

S-o fi culcat Amnon, cu tine?

Nu mai țipa așa de rău,

Ci taci acum, că-i frate-tău!”

Ea a tăcut atunci, pe dată,

Și a rămas, nemângâiată,

În casa lui de-a locuit.

21Când împăratu-a auzit

Tot ceea ce s-a întâmplat

Cu fata lui, s-a mâniat

Nespus de tare, negreșit.

22Doar Absalom nu a vorbit,

Nimica, cu fratele său.

Nu-i zise nici bine, nici rău,

De fapta ce a săvârșit-o

Când pe Tamar a necinstit-o,

Însă, de-o ură ne-mpăcată,

A fost cuprins atunci, pe dată.

Amnon omorât

23De la această întâmplare,

S-au scurs doi ani, în goană mare,

Iar Absalom – la Bal-Hațor –

S-a dus, la tunsul oilor.

Acolo, fost-au așteptați

Ca să sosească și-ai săi frați

Locul acela îl găsim

Aflat chiar lângă Efraim.

24Întâi, s-a dus la împărat

Și-n acest fel, a cuvântat:

„Iată că plec la Bal-Hațor,

Căci este tunsul oilor.

Te rog – la mine – să poftești,

Cu-ai tăi slujbași împărătești.”

25David a zis: „Nu, fiul meu,

N-o să venim, căci mult prea greu

Are să-ți fie ție-apoi,

Dacă o să venim și noi.”

Mult, Absalom a stăruit,

Dar David nu s-a învoit,

Ci doar l-a binecuvântat

Și-apoi, să plece, l-a lăsat.

26El însă – totuși – nu s-a dus,

Ci către împărat a spus:

„Lasă-l – de n-o să veniți voi –

Pe frate-meu, Amnon, cu noi.”

David l-a întrebat: „Ei bine,

De ce să vină-Amnon, la tine?”

27Dar Absalom a stăruit,

Iar împăratul s-a-nvoit

Și pe Amnon el l-a chemat

Și-apoi, să plece, l-a lăsat.

28În urmă, Absalom s-a dus,

La slujitorii săi, și-a spus:

„Luați cu toții seama bine

Și să priviți, mereu, la mine!

Amnon – la tunsul oilor –

E așteptat, la Bal-Hațor.

Când are să se veselească,

Iar vinul o să-l amețească,

Eu vă voi zice-atunci: „Săriți,

Asupra lui, și îl loviți!”

Grabnic atunci, veți sări voi

Și îl veți omorî apoi.

Să nu vă temeți, de nimic!

Fiți tari, cu inimă, vă zic!”

29Slujbași-aceia au făcut

Așa precum li s-a cerut:

Când Absalom le-a poruncit,

Pe-Amnon – în grabă – l-au lovit.

Ceilalți feciori ce i-a avut

David, atunci când au văzut

Tot ceea ce s-a întâmplat –

Speriați – iute-au încălecat

Pe-ai lor catâri și au fugit.

30Vestea, îndată, s-a lățit

Și astfel David a aflat

Că Absalom a cutezat

De a ucis, cu mâna lui

Pe fiii împăratului,

Și că nici unul n-a scăpat.

31David, atunci, și-a sfâșiat

Straiul pe care l-a avut

Și la pământ – jos – a căzut.

Slujbașii cari erau cu el,

Îndată au făcut la fel.

32Atuncea, Ionadab – cel care

Pe Șimea, drept părinte-l are –

S-a dus în față la-mpărat

Și-n acest fel a cuvântat:

„Să nu crezi că toți ai tăi fii

Au fost uciși. Voiesc să știi

Că l-au ucis doar pe Amnon.

Restul nu e decât un zvon.

Află că Absalom a vrut –

Lucrul acest – de la-nceput.

Și astfel el a urmărit

Să-l pedepsească – negreșit –

Pe-Amnon, pentru că a răpit-o,

Pe sora lui, și-a necinstit-o.

33Să nu crezi dar, că ți-au pierit

Toți fii. Cel ce a murit

Este Amnon. Deci nu-ți mai face

Inimă rea, ci fii pe pace!”

34De teamă, Absalom – pătruns –

A alergat și s-a ascuns.

Tânărul care, așezat,

A fost de strajă, s-a uitat

În depărtare și-a văzut

O ceată care-a apărut

Pe drumul dinapoia lui,

De către poala muntelui.

35Atuncea, Ionadab s-a dus,

La împărat și-astfel, i-a spus:

„Iată că vin fiii pe care

Al nostru împărat îi are!

Iată că s-a adeverit

Ceea ce eu ți-am prevestit.”

36Abia sfârăise vorba, când

În sală, au intrat, plângând,

Toți fiii împăratului.

David și slujitorii lui –

Văzându-i pe tineri-acei –

Au început de-au plâns și ei.

37Speriat dar, Absalom fugise

Și la Talmai se-adăpostise.

Talmai era acela care,

Pe Amihur, părinte-l are;

Peste Gheșur, înscăunat,

Era Talmai, ca împărat.

David, feciorul, și-a jelit,

Zile întregi – necontenit –

38Iar Absalom a petrecut –

În al Gheșurului ținut –

Treia ani de zile, speriat rău,

De furia tatălui său.

39David, apoi, s-a liniștit

Și-atunci nu l-a mai urmărit.

Pe Absalom, el l-a lăsat,

Căci s-a simțit mai mângâiat.