Apocalipsa 19 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„După aceea, un glas tare,

Puternic – ca de tunet mare –

Din înălțimi, s-a auzit

Și, „Aleluia!”, a rostit.

„A Domnului este, mereu –

A marelui nost’ Dumnezeu –

Puterea, cinstea, mântuirea,

Slava, precum și stăpânirea!

2Căci judecățile rostite,

De Dumnezeu, sunt dovedite

A fi, mereu, adevărate,

Făcute numai cu dreptate.

Iată că El a judecat,

Pe curva care a stricat

Pământul, cu curvia ei

Și-apoi, i-a răzbunat pe-acei

Care-I sunt robi, căci s-a vărsat

Sângele lor, nevinovat,”

3A doua oară-am auzit,

Cum, „Aleluia!” a rostit

Glasul care venea de sus

Și-aste cuvinte le-a mai spus:

„Iată dar, că al ei fum greu,

Spre ceruri, va urca, mereu,

Căci înspre vârful norilor,

Suie, în vecii vecilor!”

4Îndată, toți bătrâni-acei –

Cari douăzeci și patru-s ei –

Și cu făpturile acele –

Care sunt vii și patru-s ele –

S-au închinat pân’ la pământ,

În fața Tatălui Cel Sfânt –

Care, așa precum se cade,

Pe-al Său jilț, de domnie, șade –

Și, „Aleluia!”, au strigat,

Și „Amin!”, când au încheiat.

5Un glas s-a auzit să vie,

Apoi, din jilțul de domnie,

Care a zis: „Lui Dumnezeu,

Să Îi dați laudă, mereu,

Voi toți cari, ai Lui robi, sunteți

Și cari, de El, teamă aveți!

Să-L laude dar, fiecare,

De la cel mic, la cel mai mare!”

6Am auzit un alt glas, cari

Vuiet părea, de ape mari,

Sau tunetul dezlănțuit.

El, „Aleluia!”, a rostit.

„Al nostru Domn și Dumnezeu,

Atotputernic e, mereu!

A început să-mpărățească

Și-n veci, are să stăpânească!

7E timpul să ne bucurăm,

Veseli să fim, slavă să-I dăm,

Căci este nunta Mielului

Și iată că soția Lui

E gata și s-a pregătit:

8In alb, să-mbrace – a primit –

Strălucitor, fin și curat.

(Inul subțire a-nsemnat

Faptele sfinților, vădite

A fi, mereu, neprihănite.)

9Apoi, un glas s-a auzit,

Care, să scriu, mi-a poruncit.

Eu am făcut precum mi-a zis

Și iată ceea ce am scris:

„Ferice de acei pe care,

Oaspeți, la nuntă, Mielu-i are!”

Apoi mi-a zis: „Acestea sânt,

Cuvintele Tatălui Sfânt!

Acestea sunt – să țineți minte! –

Adevăratele cuvinte,

Cuvintele lui Dumnezeu!”

10Atunci, în mare grabă – eu –

Jos, la pământ, m-am aruncat,

Vrând, lui, să mă închin, îndat’.

Dar el mi-a zis: „Să te ferești,

Așa ceva, să făptuiești!

Un lucru vreau, să îl știi bine:

Și eu sunt slujitor, ca tine –

Ca ai tăi frați – și ne-ndoios,

Țin mărturia lui Hristos.

Lui Dumnezeu, necontenit,

Să te închini tu, negreșit!

(Căci duh este – de prorocire –

A lui Iisus mărturisire.)”

11Apoi – la fel ca într-un vis –

Mi-a apărut cerul deschis

Și un cal alb, eu am zărit.

Acela cari l-a călărit,

„Cel credincios” este chemat,

Precum și „Cel adevărat”.

De El, sunt toate, judecate,

Căci El se luptă cu dreptate.

12Precum e para focului,

Așa erau și ochii Lui.

Pe cap, cununi, El a purtat,

Care erau de împărat.

Un nume, scris, El mai avea,

Pe care nimeni nu-l știa,

Pentru că numele acel

E cunoscut numai de El.

13Haina, care-i de El purtată,

Era, în sânge, înmuiată,

Iar „Al lui Dumnezeu Cuvânt”

Este al Său Nume, Preasfânt –

Sau altfel spus, Numele Lui,

Este „Cuvântul Domnului”.

14Oștirile, din cer, veneau,

Pe urma Lui și călăreau

Cai albi, fiind înfășurate

În straie albe și curate,

Țesute dintr-un rând de fire,

Care erau din in subțire.

15Din a Lui gură, se vedea

Cum că o sabie ieșea,

Pe Neamuri, ca să le lovească

Și-n urmă, să le cârmuiască,

Cu un toiag de fier. El are,

Apoi, să calce, în picioare,

Teascul cu vinul de furie –

Teascul cu vinul de mânie –

Al Celui care e, mereu,

Atotputernic Dumnezeu.

16Pe coapsă și pe strai, scria

Numele care Îl avea,

Și-anume, „Domn al domnilor”

Și „Împărat al tuturor”.

17În urmă, mi s-a arătat

Un alt înger, care a stat

Apoi, în față-mi, în picioare.

El era așezat în soare,

Iar păsărilor ce-au zburat,

Prin ceruri, astfel le-a strigat:

„Veniți aici! Vă adunați

Cu toate, să vă ospătați!

Căci Dumnezeu, pe fiecare,

Vă cheamă la ospățu-I mare!

18Veniți acum, ca să mâncați!

Veniți ca să vă ospătați,

Cu carnea împăraților,

Cu carnea căpitanilor,

Cu carnea celor ce-au luptat

Și vitejie-au arătat,

Cu carnea celor care sânt

Slobozi sau robi, pe-acest pământ,

Cu carnea oamenilor cari

Sunt mici în lume, sau sunt mari!”

19Și am văzut fiara cea mare

Și pe-mpărații ce îi are –

Cu oștile ce-i însoțeau –

Că pregătiți cu toți erau,

Șezând în așteptare-apoi,

Gata să-nceapă un război,

Cu Cel care era călare

Și cu a Lui oștire, mare.

20Fiara, după ce-a fost învinsă,

Ajunsa-n urmă a fi prinsă;

Cu ea, prorocul mincinos

A fost și el prins, ne-ndoios.

El este cel care făcea

Semne, cu care-i amăgea

Pe toți cei cari au căpătat

Semnul și-apoi, s-au închinat

Icoanei fiarei. Amândoi,

Prinși și-aruncați au fost apoi –

De vii – într-un anume loc,

Care e iazul cel de foc.

Pucioasă, iazu-acela are

Și arde fără încetare.

21Cu sabia care ieșea

Din gura Celui ce ședea –

Pe calul Său cel alb – călare,

Au fost uciși toți ceilalți care,

În oastea fiarei, s-au aflat,

Iar păsările i-au mâncat.”