Proverbe 23 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1La masă, când ești invitat

De un om mare și bogat,

Te rog să iei bine aminte,

La ce-ți va pune înainte

2Și un cuțit, în gât să-ți pui,

De lacom ești, la masa lui.

3Feluri alese de mâncare

O hrană sunt, înșelătoare.

Deci fiule, să nu poftești!

4Să nu te bați s-agonisești

Averi și mare bogăție;

Priceperea să nu îți fie

În acest scop pusă, mereu,

5Căci bogăția, dragul meu,

Își face aripi și-apoi zboară,

Precum vulturul, bunăoară,

Spre-albastrul cer s-a ridicat.

Abia dacă ți-ai aruncat

Ochii spre ea, și nu mai este.

Dispare, făr’ să prinzi de veste.

6Pâinea pizmașului, nicicând,

Să n-o mănânci și nici în gând,

Mâncările-i, să nu-i poftești.

7Mereu, de el, să te ferești,

Pentru că nu știi ce gândește;

Poate, atunci când îți vorbește,

Te-ndeamnă: „Bea, mănâncă bine!”,

Dar inima sa nu-i cu tine.

8Bucata pe cari el ți-a dat-o

Și cu plăcere ai mâncat-o,

Ai să o verși; vorba plăcută

Pe care-ai spus-o, e pierdută.

9Omul nebun nesocotește

Pe cel cari, înțelept, vorbește.

Deci n-are rost, nimic să spui

Urechilor nebunului.

10Nicicând, hotarul văduvei,

Din loc să-l muți, tu să nu vrei!

În al orfanilor ogor,

Nu merge! Un răzbunător,

11Puternic, se va arăta

Și-a lor pricină-n contra ta,

El o va apăra, mereu.

12Ia-n inimă, ce te-nvăț eu

Și-urechile să le-ascuțești,

Știință ca să dobândești!

13Să nu-l cruți, pe copilul care

Greșește, de a ta mustrare;

Căci cu nuiaua de-l lovești,

Învățătură-i dăruiești

Și chiar dacă o să îl doară,

Pentru atâta n-o să moară.

14Lovindu-l cu nuiaua, poți

Ca al său suflet să îl scoți

Din locuința morților

Și îl vei face-ascultător.

15Copile, înțelept de ești,

Mult, inima-mi înveselești

16Și mândru am să fiu de tine,

Când vei rosti doar ce e bine.

17Nu-i pizmui pe mincinoși –

Pe oamenii cei păcătoși –

Ci-n a ta inimă, mereu,

Frică să ai de Dumnezeu,

18Pentru că este o răsplată,

Iar ție nu-ți va fi tăiată

19Nădejdea. Fii dar, înțelept!

Ascultă-mă, ca mai deștept

S-ajungi a fi. Să te silești,

Pe calea dreaptă, să pășești!

20Să nu stai printre-aceia care

Beau și se-mbuibă cu mâncare,

21Că toți aceștia sărăcesc

Și-n zdrențe-apoi, se pomenesc.

22Ascultă-ți tatăl! Să-l cinstești!

Mama, să nu-ți disprețuiești

Atuncea când îmbătrânește.

23Doar adevăr îți însușește!

Cumpără-ntr-una-nțelepciune,

Și-nvățătură să adune

Inima ta; priceperea,

Mereu, să-ți fie strânsă-n ea!

Asupra lor, tu să veghezi:

Nicicând să nu le-nstrăinezi!

24Tatăl unui neprihănit

E vesel; cine-a zămislit

Un înțelept – neîndoios –

Acela este bucuros.

25Fă ca ai tăi părinți să fie,

Într-una, plini de bucurie.

26Copile, dă-mi inima ta

Și ochi-ți, când vor căuta,

Găsească doar căile Mele

Căci pline de plăcere-s ele!

27O curvă e o groapă-adâncă,

Săpată-n inimă de stâncă;

Și de străină te ferește,

Căci un puț strâmt se dovedește.

28Ea, ca un hoț, va sta la pândă,

Pe omul slab ca să îl prindă,

Mărind numărul celor care

29Stricați sunt. Ce se-aude, oare?

Cine oftează, ne-ncetat?

Cine se vaietă, speriat?

A cui este plângerea, oare,

Și ne-nțelegerile care

Se-aud mereu? Cine-i de vină?

Cine-i rănit, fără pricină?

Ai cui sunt ochii înroșiți?

30Sunt ale celor ce-s zăriți,

La vin, că au întârziat

Și-acum beau vin amestecat.

31Să nu te uiți cum, în pahare,

Vinul face mărgăritare,

Curgând roșu și înspumat!

Ușor, pe gât, ți-a ‘lunecat,

32Însă pe urmă ai să-l simți

Că are ai șarpelui zimți

Și-nțeapă ca un basilic,

Iar tu nu poți să faci nimic.

33Ai să începi ca să privești

După femei, și-o să vorbești –

Slobod, însă fără să știi,

Cuprins de amețeli – prostii.

34Precum e cel culcat în mare

Vei fi și-asemeni celui care,

Pe un catarg a fost culcat.

35„Am fost lovit?… N-am observat,

Căci nici măcar nu m-a durut.

Și ce dacă am fost bătut?…

Eu n-am simțit. Când mă trezesc?

Nu știu! Acuma, vin voiesc!”