Evrei 10 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„O umbră numai, Legea are,

A bunurilor viitoare,

Nu fața cea adevărată

A lucrurilor. Niciodată,

Prin jertfele care s-au dat,

An după an, neîncetat,

Desăvârșit – pe nimenea –

Să facă ea, nu va putea,

Indiferent cine-ar fi cel

Care se-apropie astfel.

2Dacă așa s-ar fi-ntâmplat,

Atunci, oare, n-ar fi-ncetat

Jertfele, când aceia care

Le-aduc, se dovedesc în stare

Să nu mai cadă în păcat,

Căci jertfele i-au curățat?

3Dar, tocmai amintirea lor –

Adică a păcatelor –

Din an, în an, se înnoiește,

Prin jertfa ce se dăruiește.

4S-aveți deplină cunoștință,

Precum că e cu neputință,

Ca sângele taurilor –

Și-asemenea, al țapilor –

Să poată șterge, vreun păcat.

5Când El, în lume, a intrat,

În felu-acesta a vorbit:

„Tu, nici o jertfă, n-ai voit –

Și nici prinosuri – niciodat’.

Când am venit, un trup Mi-ai dat,

Pe care Mi L-ai pregătit.

6Arderi de tot, nu ai primit,

Și nici jertfe pentru păcat.

7Atuncea, Eu am cuvântat:

„Iată-Mă! Vin, acum, la Tine.

În sulul cărții, despre Mine,

Lucrul acesta este scris.

Iată-Mă! Vin, precum am zis,

Căci – Dumnezeule – doresc,

A Ta voință, s-o-mplinesc!”

8După ce-a spus: „Tu n-ai voit

Jertfe, prinoase n-ai primit,

Nici jertfe care se socot

A fi drept ardere de tot,

Nici jertfele pentru păcate”,

(Lucruri care prin Lege-s date)

9A încheiat astfel, și-a zis:

„Iată-Mă! Vin, precum e scris,

Căci – Dumnezeule – doresc,

Ca voia, să Ți-o împlinesc”.

10Prin astă „voie”, mai apoi,

Sfințiți ajuns-am a fi noi,

Prin faptul că Hristos Și-a dat

Trupul, drept jertfă de păcat,

O dată pentru totdeauna.

11Pe când un preot face-ntr-una

Slujba de zi cu zi – prin care,

Dă jertfe cari nu sunt în stare

Să șteargă un păcat, odată –

12Iisus, din contră, acum, iată,

O jertfă, singură, a dat,

Pentru păcate, și a stat,

La dreapta, lângă Dumnezeu,

Unde va rămânea mereu,

13Aflându-Se în așteptare,

Ca pe dușmanii ce îi are,

Să poată să îi fi făcut,

Pentru picioare, așternut.

14O jertfă numai, a dat El,

Și i-a făcut, în acest fel,

Pe toți cei care sunt sfințiți,

A fi, pe veci, desăvârșiți.

15Adeverite-acestea sânt,

Apoi, de către Duhul Sfânt.

Căci, după ce, întâia dată,

16S-a spus în felu-acesta: „Iată,

Ce zice Domnul Dumnezeu:

„Acesta-i legământul Meu,

Pe care, Eu doresc, cu ei,

În acea vreme, să-l închei:

Voi pune-n inimile lor,

Legile Mele – tuturor,

În minte, am să le înscriu,

În vremile de mai târziu”,

17În urmă, a adăugat:

„Nu-Mi voi aduce, niciodat’,

Aminte, de-ale lor păcate.

De-asemenea, vor fi uitate

Fărădelegile pe care

Le-avea, în seamă, fiecare”.

18Acolo unde au fost date

Iertările pentru păcate,

Nu e nevoie, niciodată,

De a mai fi, vreo jertfă, dată.

19Deci fraților, pentru că noi

Primit-am, prin Iisus apoi –

Prin sângele ce L-a vărsat –

Putința de a fi intrat

În Locul ce „prea sfânt” se cheamă,

20Pășim acum, fără de teamă,

Pe-o cale nouă, vie, care

Ni s-a deschis, la fiecare,

Prin El – El e acea perdea

Cari înăuntru se găsea,

Căci al Său trup a fost, mereu;

21Și pentru că, la Dumnezeu,

Avem acum, un Preot Mare,

22Să caute dar, fiecare,

Să se apropie, să vină

La El, având inima plină

Cu o credință-adevărată,

Stropită bine și curată,

Spălată înăuntrul său,

De urma unui cuget rău,

Avându-și trupul îmbăiat

În apă, spre a fi curat.

23Să nu se-arate șovăirea,

Când ținem la mărturisirea

Nădejdii noastre – ne-ndoios –

Pentru că este credincios

Cel ce-a făcut făgăduința,

Dacă ne vom păstra credința.

24Mereu – unii, pe alții – noi

Să ne veghem trebuie-apoi,

În dragoste să ne-ndemnăm

Și-n fapte bune să lucrăm.

25Nu părăsiți dar – dragii mei –

Precum au unii obicei,

Acum, a noastră adunare,

Ci trebuie ca fiecare –

În tot ce facem – să-ncercăm,

Cu-ndemnuri să ne ajutăm,

Unii pe alții, ne-ncetat,

Căci ziua s-a apropiat.

26Că dacă am păcătuit,

Cu voia, după ce-am primit

Cunoașterea adevărată,

Nu se mai află a fi dată

Vreo jertfă, spre a fi iertate,

În urmă, noile păcate.

27Rămâne, în continuare,

O-nfricoșată așteptare,

Ca judecata s-aibă loc,

Și-apoi văpaia unui foc,

În care fi-vor mistuiți

Toți cei cari fi-vor răzvrătiți.

28Acela care a călcat

Legea lui Moise, de îndat’,

Fără de milă e ucis,

Pe vorbele care le-au zis

Doi sau trei martori, negreșit.

29Atunci, cum oare, pedepsit,

Va fi cel cari s-a arătat

Că, în picioare, L-a călcat,

Pe-Acela care e, mereu,

Fiu, pentru-al nostru Dumnezeu,

Și-a pângărit prin fapta lui,

Sângele legământului –

Sânge cu care-a fost sfințit –

Și astfel, L-a batjocorit

Pe Duhul harului apoi?

30Într-adevăr, bine știm noi,

Cine e Cel care a zis –

Căci, în Scriptură, este scris –

Că „Răzbunarea e a Mea.

Eu sunt Cel care o să dea,

La fiecare, o răsplată”;

În altă parte, se arată

Că „Domnul e judecătorul,

Și Își va judeca poporul”.

31Grozav lucru-i să cazi, zic eu,

În mâinile lui Dumnezeu!

32Să v-amintiți ce ați făcut,

În zilele de la-nceput,

Când după ce v-ați luminat,

O mare luptă ați purtat,

Plină fiind de suferință,

Căci ați primit astă credință.

33Pe de o parte, erați duși,

Priveliște spre a fi puși,

În mijlocul ocărilor

Precum și-al suferințelor,

Iar pe de alta, v-ați făcut

Părtași cu cei ce au avut

Aceeași soartă, ca și voi.

34Într-adevăr, știu că apoi,

Milă-ați putut să arătați,

Celor ce sunt întemnițați

Și bucuroși voi ați privit

Atuncea când vi s-au răpit

Averile ce le-ați avut,

Ca unii care ați știut

Că-n ceruri are să vă fie

Dată, în dar, o avuție –

Mai bună – care se vădește

Că pe vecie dăinuiește.

35Nu părăsiți încrederea

Ce o aveți, căci doar prin ea,

O să ajungă fiecare,

Să capete-o răsplată mare!

36Răbdare-acum, dragii mei frați,

Voi trebuie să arătați,

Ca după ce ați împlinit

Tot ceea ce a trebuit –

Adică după ce-ați făcut

Ceea ce Dumnezeu a vrut –

S-ajungeți de a fi primit

Tot ce va fost făgăduit.

37Nimeni dar, nu vreau, a se teme:

„Încă puțin – puțină vreme –

Mai este până la sfârșit”,

Iar „Cel ce vine – negreșit –

Curând, curând, o să sosească,

Și nu are să zăbovească.

38Omul neprihănit trăiește

Doar prin credința ce-o vădește;

Dar dacă-n urmă, înapoi,

Are să dea omul apoi,

Sufletul Meu – în acest fel –

Nu va găsi plăcere-n el”.

39Încredințat sunt, că-napoi,

Nicicând n-avem ca să dăm noi,

Ca să nu pierdem, ci-n credință,

Vom sta, mereu, cu sârguință,

Ca mântuirea s-o primim

Și sufletul să-l mântuim.”