Isaia 51 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

Izbăvirea și întoarcerea

1„Mă ascultați cei cari, din fire,

Umblați după neprihănire!

Cei cari pe Domnu-l lăudați,

Atenți – acum – Mă ascultați!

Voi care-ați fost ciopliți din stâncă,

Priviți spre groapa cea adâncă,

Groapă din care-ați fost luați.

2La Avraam, să vă uitați,

Căci el este al vost’ părinte.

Priviți dar, cu luare-aminte,

Spre Sara care v-a născut.

Pe Avraam, l-am cunoscut

Când era singur. L-am chemat

Și-apoi l-am binecuvântat,

Căci astfel Eu l-am înmulțit

Pe Avraam, necontenit.

3Tot astfel, Domnul milă-arată

Și de Sion, pentru că iată

Că mângâie, cu mâna Lui,

Ruinele Sionului.

Pustiu-n Rai îl va preface

Și o grădină El va face

Dintr-un pământ ce-i însetat

Fiind de arșiță uscat.

Acolo, numai veselie

Va fi, mereu, și bucurie.

Cântări de laudă, numai,

Și mulțumiri vor fi în Rai.

4Pleacă-ți urechea neam al Meu

Și ia aminte, tot mereu,

La ce îți spun! Căci Legea, iată,

Numai din Mine se arată.

Lumină, ea are să fie,

Popoarelor, pentru vecie.

5Neprihănirea Mea cea mare

Aproape e, de fiecare,

Iar mântuirea Mea, de-ndată,

În fața voastră se arată.

Aflați dar că brațele Mele

Se vor vădi a fi acele,

Cari trebuie-a chema, odată,

Popoarele, la judecate.

În Mine doar, își vor avea

Ostroavele încrederea.

6Priviți către pământ și cer

Și veți vedea precum că pier.

Cerul pieri-va ca un fum,

Și-apoi, pământul cel de-acum,

Ca și un strai, se va desface

Și-n zdrențe el se va preface.

Soarta locuitorilor

Este asemeni muștelor

Cari au să piară, negreșit.

Dar iată că fără sfârșit

Este a Mea neprihănire

Și veșnic a Mea mântuire

Va dăinui. Mă ascultați,

7Căci vreau, aminte, să luați,

Voi care, precum vă e firea,

Cunoașteți ce-i neprihănirea.

Ascultă-Mă popor al Meu,

Cari ai în inimă, mereu,

Doar Legea Mea. Nu lua-n seamă

Ocările și n-avea teamă

De oameni, de cuvântul lor.

8Iată că orice muritor,

De molie, va fi mâncat –

Precum un strai vechi, aruncat –

Iar carnea lui are să cadă,

În urmă, viermilor, drept pradă.

Însă a Mea neprihănire,

Precum și a Mea mântuire,

Din neam în neam se va întinde

Și veșnicia va cuprinde.”

9Te scoală braț al Domnului!

Te-mbracă cu puterea Lui!

Trezește-Te și Te arată,

Precum erai Tu altădată,

În vremurile vechi. Dar oare,

Nu ai fost Tu, Acela care,

Peste Egipt ai tăbărât

Și-ndată l-ai și doborât?

Sau nu Tu, oare, ai ajuns

Balaurul și l-ai străpuns?

10Ori nu ești Tu Acela care

Ai uscat apele din mare

Și o cărare ai făcut,

Pe cari, să treacă au putut

Răscumpărații Tăi apoi?

11Se vor întoarce, înapoi,

Răscumpărații Domnului,

În inima Sionului.

Ei vor cânta – cu prisosință –

Numai cântări de biruință,

Căci o cunună minunată,

Pe cap, le va fi așezată,

Țesută dintr-o bucurie

Cari veșnică are să fie.

O să-i apuce veselia

Și-i va cuprinde bucuria,

Pentru că geamătul lor piere

Și va fugi orice durere.

12Să fiți încredințați că Eu

Am să vă mângâi, tot mereu.

Cine ești tu ca, temător,

Să fii, de omul muritor,

Sau să te temi de fiul lui,

Care-i ca iarba câmpului,

13Încât să-L uiți pe Domnul care

A-ntemeiat pământ și mare,

Care – pe tine – te-a făcut

Și cerurile le-a țesut?

De ce să tremuri, îngrozit,

În fața celui dovedit

Că umblă să te asuprească,

Voind ca să te nimicească?

Unde-i mânia cea pe care,

Asupritorul tău o are?

14Curând, cel ce-i încovoiat

Sub fiare, fi-va dezlegat.

În groapă, n-o să putrezească,

Nici pâinea nu o să-i lipsească.

15Eu îți sunt Domn și Dumnezeu.

Eu fac să urle, tot mereu,

Pe mare, valuri înspumate,

De al Meu vânt întărâtate.

Numele Meu, răsunător,

Este Domn al oștirilor.

16Al Meu cuvânt, venit de sus,

În a ta gură Eu l-am pus.

Eu te-nvelesc, cu mâna Mea –

Cu umbra ce o face ea –

Căci vreau a-ntinde ceruri noi

Și un pământ nou face-voi.

Către Sion voi zice Eu:

„Iată, tu ești poporul Meu!”

17Te scoală dar, și te gătește!

Ierusalime, te trezește,

Căci ai băut, din mâna Lui,

Cana mâniei Domnului!

Până la fund, ai sorbit dar,

Al amețelilor pahar!

18Nu-i nimenea – cum am văzut –

Din cei pe care i-a născut,

În stare să-l călăuzească

Și sprijin să îi dăruiască.

19Aceste două lucruri, iată

Că ți s-au întâmplat, deodată.

Dar cine te va plânge, oare?

Te plânge foametea cea mare,

Dărăpănarea, pustiirea

Cu sabia și nimicirea.

„Cum pot ca să te mângâi Eu?”

20Mustrați, de către Dumnezeu,

Plini de mânia Domnului,

Fiind asemeni cerbului

Care în laț este căzut,

La fel, feciorii ți-au zăcut

Pe lângă ziduri, leșinați,

Pe ulițe împrăștiați.

21Nenorocitule ce ești,

Tu care biat te dovedești –

Dar nu de vin sau băutură

Ce le-ai băut fără măsură –

Ascultă dar, aste cuvinte

Și-apoi la ele, ia aminte:

22„Așa vorbește Dumnezeu,

Cel care Domn îți e mereu

Și-l apără pe-al Său popor:

„Potirul amețelilor –

Potirul cu mânia Mea –

Ți-l iau din mâini! Nu-l vei mai bea!

23Îl pun în mâna celor care

Te-au asuprit, fără-ncetare,

Zicând: „Îndoaie-te și-apoi,

Vom trece, peste tine, noi!”

Spinarea ta se dovedea,

Atunci, fiind asemenea

Unui pământ tare, uscat,

Ce e de trecători călcat;

Sau precum ulița pe care

Se plimbă o mulțime mare.”