Isaia 2 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1Iată ceea ce-a prorocit

Cel cari, Isaia, s-a numit.

El se vădea a fi cel care,

Părinte, pe Amoț, îl are.

Isaia-n ceea ce vestise,

Despre Ierusalim vorbise

Și despre Iuda, arătând

Ce fel de vremi vor fi urmând.

2În lungul drum al timpului,

Muntele Casei Domnului

Are să fie-ntemeiat

Drept cel mai ‘nalt munte aflat

Pe fața-ntregului pământ,

Iar neamurile câte sânt,

Se vor îngrămădi spre el.

3Toate popoarele – la fel –

Spre munte, au să se grăbească

Și-n acest fel au să vorbească:

„Haideți cu toți să ne-adunăm

Și către munte să plecăm,

Căci e muntele Domnului!

Să mergem dar, la Casa Lui,

La Casa Celuia pe care,

Drept Dumnezeu, Iacov Îl are!

Haidem, ca să ne dea povețe

Și-ale Lui căi să ne învețe!”

Căci din Sion are să vie

Legea și, după cum se știe,

De la Ierusalim, Cel Sfânt,

Își va trimite-al Său cuvânt.

4El are-a fi Judecător

Al tuturor neamurilor.

Va hotărî sorții pe care

Îi vor avea multe popoare,

Și-n felu-acesta, va fi pace.

Din săbii, pluguri, își vor face;

Iar fierul sulițelor are

Să se prefacă în cosoare.

Nici un popor nu va avea

De gând, să scoată sabia,

În contra altuia apoi,

Căci nimeni nu va vrea război.

5Hai vino, tu, aceea care,

Iacov, drept casă-n lume-o are,

Ca să umblăm pe calea Lui

Și în lumina Domnului!”

6Căci Dumnezeu Și-a părăsit

Poporul, care s-a vădit

A fi drept casa cea pe care,

Iacov urmașe-n lume-o are,

Pentru că el s-a alipit

De idolii din Răsărit.

Dedat e, la vrăjitorie,

La fel ca acea seminție

Cari e a Filistenilor.

Apoi, cu ai străinilor

Feciori, poporul s-a unit.

7Comoara lor n-are sfârșit,

Căci aurul și-argintul sânt

Grămadă, pe al lor pământ.

Plină de cai, e țara lor

Și-apoi numărul carelor

Atât de mare se vădește,

Încât nimeni nu-l socotește.

8De idoli, țara lor e plină,

Pentru că oamenii se-nchină

La lucruri care sunt știute

Precum că sunt de mâini făcute.

9Cei mici vor trebui să știe

Că scoborâți ei au să fie

Și că smeriți vor fi cei cari

Se dovedesc a fi mai mari.

Cu toți să fie-ncredințați,

Precum că nu vor fi iertați.

10„Intră în stânci și sapă până

Te vei ascunde în țărână,

Pătruns de frica Domnului

Și de mărimea slavei Lui!”

11Omul – atunci – neîndoios –

Își va pleca privirea-n jos,

Iar semeția omului

Precum și îngâmfarea lui

Vor fi smerite, negreșit.

Când acea zi va fi venit,

Doar Domnu fi-va înălțat.

12Atunci se va fi arătat

Cum că Domnul oștirilor

E împotriva tuturor

Celor cari mândri se vădesc

Sau cari trufași se dovedesc;

E împotriva celor care

Doresc, mereu, doar înălțare.

Aceștia fi-vor înfruntați

Și vor ajunge-a fi plecați.

13E împotriva cedrilor

Cei falnici și-a stejarilor

Care sunt ai Libanului

Și-asemeni ai Basanului;

14E împotriva munților

Cei mari și a dealurilor

Care, mereu, se semețesc

Căci falnice se dovedesc;

15Potrivnic e turnurilor

Și-asemenea zidurilor

Care înalte se vădesc

Și tot mereu se semețesc;

16E împotriva tuturor

Corăbiilor mărilor

Care în Tarsis sunt aflate

Și-a lucrurilor minunate

Care astfel au fost făcute,

Încât sunt, la privit, plăcute.

17Mândria omului vădită,

În acea zi, va fi smerită.

Trufia lui nemăsurată,

În acea zi, va fi plecată,

Pentru că fi-va înălțat

Doar Domnul nostru, ne-ncetat.

18Toți idolii aflați în țară,

În ziua ‘ceea, au să piară.

19În peșterile cele-adânci,

Care-s aflate printre stânci,

Și-n crăpăturile pe care

Fața pământului le are,

Toți oameni au să voiască –

Atunci – să se adăpostească,

Mânați de frica Domnului

Și slava măreției Lui,

Căci Domnul are să pornească,

Pământul, să îl îngrozească.

20În ziua ‘ceea, nimenea –

Nevoie – nu va mai avea

De idoli, căci vor fi zvârliți

La șobolani și nimiciți

Toți idolii cei cunoscuți,

Din aur sau argint făcuți.

Pradă a liliecilor,

Vor fi idolii tuturor;

21În peșterile cele-adânci,

Ce sunt aflate printre stânci,

Și-n crăpăturile pe care

Fața pământului le are,

Toți oameni au să voiască –

Atunci – să se adăpostească,

Mânați de frica Domnului

Și slava măreției Lui,

Căci Domnul are să pornească,

Pământul, să îl îngrozească.

22Să nu vă-ncredeți, niciodată,

În oameni, pentru că ei – iată –

În nări au numai o suflare.

Ce fel de preț dar, omul are?