Iov 24 - Biblia ?n versuri 2014（BIV2014）

1„De ce, timpul de judecată

Nu e păzit și nu-i lăsată

Putința celor care-L știu

Pe Dumnezeul nostru viu,

Să-I vadă zilele sortite

Pentru pedepsele rostite?

2Sunt unii cari mută hotarul

Și fură turme. Iau măgarul

3Orfanului; zălog, săraca

Vădană o să le dea vaca.

4Pe cei lipsiți, îi îmbrâncesc

Din drumul lor și îi silesc

Pe-ai țării bieți nenorociți

Să se ascundă. Îngroziți,

5Aceștia ies de dimineață –

La fel cum caută verdeață

Măgari sălbatici în pustie –

La lucru, plată să le fie

Pâinea pentru copiii lor.

6Doar pentru ei trudesc de zor:

Struguri culeg, nutreț cosesc,

Căci pe cel rău, ei îl slujesc

Muncind după o învoială.

7Îi prinde noaptea-n umezeală:

De-mbrăcăminte sunt lipsiți,

De-al nopții frig sunt biciuiți

Și nu au nici o-nvelitoare.

8Ploaia de munte-n mădulare

Le intră. Dacă nu găsesc

Vreun adăpost, se ghemuiesc

Pe lângă stânci, pe unde-ajung.

9Chiar de la sân, cei răi îl smulg

Pe-orfan, după ce au răpit,

Zălog, tot ce-a agonisit

10Omul sărac. Săracii sânt

Cu toții goi; pe ploi, pe vânt

Bieții de ei sunt dezbrăcați.

Strâng snopi, dar sunt înfometați.

11La cel nelegiuit slujesc,

Și-n ale lui grădini trudesc:

Fac untdelemn și calcă-n teascuri,

Cosesc și curăță de vreascuri

Câmpia, dar ale lor cete,

Într-una, suferă de sete.

12Vaierul celor care mor

Și strigătul răniților

Răsună în cetăți, mereu…

Și totuși, iată, Dumnezeu

Nu ia în seamă, pe pământ,

13Aceste mișelii. Mulți sânt

Vrăjmași luminii – ale ei

Cărări nu le-au știut acei,

Și-atunci, pe ele, n-au călcat.

14Iată, zorii s-au revărsat,

Iar ucigașul s-a trezit.

Pe cel sărac, pe cel lipsit

Îl va ucide; va ședea

Până când noaptea va cădea,

Ca de-ntuneric protejat,

Să se apuce de furat.

15Ochiul curvarului pândește

Amurgul și, în gând, șoptește:

„De nimeni nu voi fi zărit,

Căci fața mi-am acoperit.”

16Cu toții, noaptea, case sparg –

Căci noaptea se simt la loc larg –

Însă când zorii au să vină,

Se-ascund, pentru că de lumină

17Se tem. Când vine dimineața,

Simțesc cum le-nfioară fața

A morții umbră; se-ngrozesc,

Lumina ei, când o zăresc.

18Cei răi alunecă ușor,

Pe suprafața apelor,

Iar părțile lor pe pământ,

Blesteme se vădesc că sânt;

Ei n-au să calce, nicidecum,

Pe calea viilor. Precum,

19Când seceta a însoțit

Căldura verii și-a sorbit

Apa zăpezii de-a secat

Pârâul cel învolburat,

La fel cel ce-a păcătuit,

De moarte fi-va înghițit.

20De-al mamei pântec e uitat,

Viermii, din el, s-au ospătat,

De nimeni nu e pomenit

Căci uită toți, că a trăit.

Nelegiuitul e sfărmat

Ca și-un copac, căci a prădat

21Femei cari fii nu au avut,

Și nici un bine n-a făcut

Sărmanei văduve, la greu.

22Și totuși, iată, Dumnezeu

Lungește, prin puterea Lui,

Anii nelegiuitului –

A celor silnici pe pământ –

Și iarăși în picioare sânt,

Cu zâmbetul întins pe față,

Tocmai când nu sperau la viață.

23El, liniște, le dăruiește

Și-ncredere, dar îi pândește,

Căci ochii Și I-a pironit

Pe calea lor. Când i-a simțit

24Că-și saltă capul din pământ,

În acea clipă, nu mai sânt!

Cum mor oamenii, și ei mor –

La fel ca orice muritor;

Ca spicele vor fi tăiați!

25Așa e că dreptate-mi dați?

Am zis eu, oare, vreo minciună?

De-am zis, doresc să mi se spună!

De cine, fi-vor nimicite

Vorbele mele-aici rostite?”