1Da, este – cu adevărat –
Bun, cu Israel, Dumnezeu –
Cu toți cei care și-au păstrat
Inimi curate. Totuși, eu
2Era piciorul să-mi îndoi –
Mi-am simțit pasul ‘lunecând
3Când am privit cu jind ‘napoi
La cei nelegiuiți, și când
Văzut-am cât de fericiți
4Sunt răii. Este-adevărat,
De tulburări ei sunt scutiți
Până la moarte și-ncărcat
Li-e trupul de grăsimi. Acești
5Nu sunt cum ceilalți sunt loviți;
De suferințe omenești
N-au parte, ei fiind scutiți.
6Mândria, salbă, le-a slujit;
Iar asuprirea este cea
Cari, ca o haină, i-a-nvelit.
7Pe-ale lor fețe, grăsime
Le-a umflat ochii. Au primit
Mai mult chiar decât ei gândesc,
Decât inima le-a dorit.
8De-aceea râd și le vorbesc
Cu răutate-asupritor,
De sus – de parcă mai mari sânt
Decât toți ceilalți – tuturor.
9Limbile lor, peste pământ,
În goană au cutreierat,
Iar glasul lor, spre zări pornit,
Până la cer s-a înălțat.
10De-aceea lumea a venit,
Grăbită, la acești mișei,
Căci înghit apă ne-ncetat,
11Și îndrăznesc a zice-n ei:
„Din tot ceea ce s-a-ntâmplat,
Ce va cunoaște Dumnezeu?
Ce poate oare, El să știe?”
12Așa gândesc cei răi, mereu,
Sporindu-și a lor bogăție.
13Degeaba eu m-am curățit
Și mâinile mi le-am spălat:
14În fiecare zi-s lovit
Și de pedeapsă apăsat.
15De-aș zice: „Vreau ca să vorbesc
La fel precum vorbesc cei răi”,
Credință nu mai dovedesc,
Față de toți copiii Tăi.
16La aste lucruri, m-am gândit:
Să le-nțeleg am încercat,
Însă-n zadar m-am străduit,
17Căci n-am putut, pân’ n-am intrat
În Casa sfântă-a Domnului.
Abia acolo am văzut
Care e soarta răului
La urmă; și am priceput
18Că-n loc alunecos îi pui,
Ca în prăpăd să îi arunci.
Scăpare pentru cei răi nu-i –
Am înțeles abia atunci.
19Ei într-o clipă-s nimiciți!
Pierdut e neamul răilor:
Sunt spulberați, sunt risipiți.
Năprasnic e sfârșitul lor.
20Ca visul ce s-a destrămat
La deșteptare, tot la fel,
Cel rău, de Domnu-i lepădat,
Când se deșteaptă, din somn, El.
21Eu, inima, mi-o amăram
Și parcă mă simțeam străpuns
În măruntaie, dar eram
22Un prost – un dobitoc ajuns –
În fața Ta, căci n-am avut
Pricepere. Însă acum,
Că ești cu mine, am văzut,
23Și mă-nsoțești, pe al meu drum.
De mâna dreaptă m-ai luat;
Cu sfaturi mă călăuzești;
24Apoi, știu că voi fi-nălțat
Și-n slavă ai să mă primești.
25Nu am, în cer, pe nimenea –
Afară doar de Dumnezeu –
Iar pe pământ, plăcerea mea,
În Tine-mi este, tot mereu.
26Chiar dacă mi se prăpădesc
Carnea și inima, la fel,
Eu și atunci nădăjduiesc
În Dumnezeu, pentru că El
Îmi este stâncă, ne-ncetat,
Și-mi întărește slaba-mi fire;
De rele, eu sunt apărat,
Căci El îmi este moștenire.
27Acei care Te-au părăsit,
Necredincioși s-au arătat
Și-acuma – iată-i – au pierit!
De-a Ta pedeapsă, n-au scăpat.
28Eu, fericit, voi fi mereu,
Pentru că bucuria mea
E ca, de bunul Dumnezeu,
Să pot a mă apropia.
La El, eu mă adăpostesc;
Despre lucrarea Domnului,
La toată lumea povestesc.
Fie slăvit Numele Lui!
Who We AreWhat We EelieveWhat We Do
2025 by iamachristian.org,Inc All rights reserved.
